Ora prânzului

Ea, o femeie la vreo 30 de ani, stă pe o bancă lângă fii (aprox. 9 şi 5 ani), o mătuşă şi un străin. Pe rând, telefonează fostului şi actualului, apoi relatează mătuşei rezultatele (de fapt, lipsa lor) convorbirilor: e vorba despre bani şi despre o primire în spaţiu, să aibă adresă spre a-l muta pe cel mare la o şcoală din apropiere. Cel mic se mai înghesuie sub aripa ei cam rece, cel mare se mai mişcă împrejur. Şi unul, şi celălalt îi cer de gogoşi, ea li se răsteşte nervoasă, cu n-am şi n-am, evocându-l pe fostul (pare-se că tatăl ambilor) şi pe actualul. Cel mare nu stă locului, iar mama îl ameninţă că-l dă pe mâna poliţiei (tocmai trecuseră în rond doi poliţişti locali). Mătuşa îi sugerează un viitor (pare-se că actualul e un ins vârstnic, alături de care mama n-ar avea speranţe la cine ştie ce beneficii), iar ea gesticulează declarând (tuturor care, fără să vrea, o pot asculta pe-o rază de câţiva metri) că toţi sunt la fel. Apoi, după câteva clipe de linişte, izbucneşte către cel mare (şi precis e auzită pe-o rază de câţiva zeci de metri): „O să te ucid cu mâna mea, jegosule! Cerşetor de gogoşi ce eşti! Te ucid, să ştiu că mă ia poliţia. Şi gata!!!”. (Mi-am notat pe o margine de ziar vorbele sale, n-aş fi fost în stare să le inventez.) Băiatul se hlizeşte de la câţiva paşi, înjurând-o de mamă. Puţin mai târziu, pe neaşteptate, mama îl cheamă şi-i dă bani să cumpere câte-o şaorma pentru el şi pentru celălalt. De fapt, e ora prânzului. După ce băiatul pleacă, mătuşa îi zice nepoatei cu vorbe rare, de femeie care n-a trecut degeaba prin viaţă: mai bine-l dai la stat. Să ştii că aşa o să fac, măcar un an să scap de el, zice, mai mult pentru sine, femeia de vreo 30 de ani.