Vagabondajul şi cerşetoria, alături de prostituţie, au constituit dintotdeauna o plagă a societăţii, fiind considerate realităţi la fel de vechi ca istoria umanităţii. Sărăcia, dizabilităţile, existenţa orfanilor şi a copiilor abandonaţi, a bătrânilor bolnavi şi fără sprijin familial sunt probleme vechi de când lumea, pe care omenirea a încercat, de-a lungul istoriei, să le rezolve apelând la diverse structuri şi mecanisme interne de reglaj, unele spontane, iar altele instituţionalizate. Autorităţile locale prezentau presei o radiografie a situaţiei cu care se confrunta Suceava la acea vreme cu privire la vagabondaj şi cerşetorie, prezentau cauzele care au dus la creşterea numărului de vagabonzi. Semnalând acutizarea acestor fenomene şi, totodată, găsirea de noi soluţii pentru eradicarea lor. Perioada interbelică a fost conform multora una dintre cele mai bune perioade din istoria ţării noastre. În acest interval mai mulţi oameni de cultură au reuşit să se afirme, în ţară domnea democraţia, deşi cu multe lipsuri, însă din punct de vedere social situaţia era una deplorabilă, iar economia avea probleme grave. Cerşetoria era o problemă gravă a societăţii interbelice. Peste tot existau cerşetori, unii mai liniştiţi, alţii mai agresivi. La fiecare colţ de stradă sau în faţa fiecărei clădiri importante stăteau de dimineaţa şi până seara persoane ce apelau la mila trecătorilor. În prezent, situaţia nu este deloc altfel. Copilaşi de patru sau cinci ani, murdari şi răpciugoşi, care recită doar poezii de genul „Daţi-mi şi mie un ban/ Că sunt un copil sărman”. Bătrâni în cârje, tineri betegi, ce învârt cu dexteritate roţile unui fotoliu rulant sau pe chipul cărora sunt gravate semnele evidente ale unei boli psihice. Cu toţii îi cunoaştem, pentru că ne întâmpină cu mâna întinsă în intersecţii, în pieţe, cât şi în mijloacele de transport în comun. Cerşitul este o metodă de a obţine profituri, pentru unii, iar pentru alţii este unica modalitate de a-şi câştiga traiul. Unii cerşetori câştigă peste 100 de lei timp de o zi de muncă, o sumă care întrece cu mult veniturile zilnice ale multor angajaţi, muncitori.
Cerşetorii din Suceava se împart în două categorii. Cei independenţi, care stau şi „profesează” de sine stătător, fără să aibă cu nimeni treabă, şi cei care îşi schimbă permanent locul de cerşit şi care sunt supravegheaţi de „krîşă”, care apare şi dispare. În parcările hipermarketurilor, în faţa bisericilor sucevene, mai ales la Sfântu Dumitru, Sfântul Ioan, Sfântul Gheorghe, la fiecare ieşire găsim în mod normal cel puţin doi cerşetori. Apropiindu-mă de o cerşetoare pentru a afla cum stau lucrurile, respectiva s-a speriat, şi-a apucat sacoşa cu câţiva lei în ea, spunând că nu ştie nimic, că a lipsit două zile, cu o teamă vădită ca nu cumva eu să fiu unul dintre cei care ar putea să-i ia banii.
Nu este adevărat zvonul că toţi cerşetorii au supraveghetori, iar întreaga zonă a bd. Ştefan cel Mare este monitorizată de structuri ce impun oamenilor să cerşească. Pe Constantin l-am găsit lângă sediul „Profi-centru” şi ne-a spus că nu are treabă cu nimeni, este „cerşetor independent”. De asemenea, nu este exclus ca cerşetorii care apar şi dispar în zona respectivă să fie aduşi şi puşi acolo de către cineva, susţine el. Un bătrân, care s-a prezentat Ion, cerşea pe acelaşi bulevard, în zona magazinului „Orange”. Ne-a spus că vine aici mai rar, pentru a nu avea probleme cu nimeni. „Ies la cerşit mai mult sâmbătă şi duminică. Nu am un loc permanent. Omul ne-a povestit că are uneori probleme cu alţi cerşetori şi supraveghetorii acestora. Un alt cerşetor, pe care l-am întâlnit pe bulevardul central între străzile Armenească şi Petru Rareş, ne-a spus cu tristeţe că acum 20 de ani a rămas fără un picior – i-a fost amputat în urma unui accident la Şantierul naval Constanţa. „Acum chiar că nu mai pot face altceva nimic decât să cerşesc”, ni s-a plâns el. „Am nevastă şi trei copii acasă. Înainte mergeam şi lucram pe şantiere, acum nu mai pot. Bani în casă trebuie, de aceea mă aflu pe stradă cu mâna întinsă. Am încercat acum doi ani să-mi pun o proteză, dar muşchii piciorului s-au atrofiat şi nu o mai pot folosi. Sunt condamnat pe viaţă”. Niciun cerşetor n-a vrut să ne spună ce sumă câştigă pe zi. Operaţia matematică am făcut-o eu, prin metoda observaţiei. Stând de vorbă cu unul din ei timp de o jumătate de oră şi numărând oamenii care i-au aruncat câte un leu, iar alţii – câteva bancnote de cinci lei, am dedus că… nu va ajunge cu mâna goală acasă. Lunar, chiar dacă fluxul de oameni nu este constant, unii cerşetori de meserie pot obţine cam un salariu mediu bugetar, adică vreo două mii de lei, şi chiar mai bine dacă în luna respective prind multe sărbători care aduc la biserici mulţi oameni.
Legislaţie pentru prevenirea şi reducerea fenomenului de cerşetorie există, ba chiar din plin. Legea 61/1991 sancţionează cu amenzi faptele de încălcare a normelor de convieţuire socială, printre care se numără şi cerşetoria. Legea 272/2004 stipulează că „recrutarea ori constrângerea unui minor la cerşetorie se pedepseşte cu închisoare de la unu la cinci ani, iar dacă fapta este săvârşită de un părinte, pedeapsa cu închisoarea este de la doi la cinci ani”, prevederi existente şi în Codul Penal etc. Cu toate acestea, cerşetorii fac parte din peisajul obişnuit oferit de intersecţiile, bisericile şi pieţele din Suceava. Şoferii care au avut drum, zilele trecute, prin zonele Casa de Cultură, Gară sau Spitalul Judeţean au putut observa cum câte un cerşetor în cârje sau în scaun cu rotile se învârtea printre maşinile oprite la semafor, cu mâna întinsă. Nici drumul dinspre Iţcani spre Centru, care trece prin faţa Hipermarketului Selgros, nu este lipsit de astfel de „apariţii”. Săptămâna trecută, o ceată de patru băieţi, cu vârste de până la 12 ani, băteau cu înverşunare în geamurile maşinilor prinse în traficul îngreunat dintre George Enescu şi Şcheia. De asemenea, o călătorie cu mijloacele de transport în comun este, de cele mai multe ori, prilej pentru aceşti nevoiaşi de a încerca să-i sensibilizeze pe concetăţeni şi turişti. Modul de abordare diferă: micuţii de patru sau cinci ani, de etnie romă, încă se limitează la a-şi spune poeziile, în genunchi, în dreptul uşilor autobuzului, iar la staţia următoare coboară. Cerşetorii mai stilaţi îşi scriu pe computer poveştile de viaţă; bucăţile de hârtie poposesc în poala călătorilor, pentru a fi adunate de cerşetori până la staţia următoare, odată cu diverse sume de bani. Iar enumerarea împrejurărilor în care sucevenii sunt abordaţi de cerşetori cu deja obişnuita replică „Daţi-mi şi mie un leu” poate continua… Sute de copii au fost găsiţi, în ultimii ani, cerşind pe străzile Sucevei. Nu o fac pentru că nu ar avea ce să mănânce. Din contră, majoritatea au familii, un acoperiş deasupra capului şi chiar televizor sau computer. O bună parte dintre ei sunt trimişi în stradă chiar de părinţii care ar trebui să le poarte de grijă. Copiii pe care îi întâlnim cerşind pe stradă pot fi împărţiţi în trei categorii. În primul rând sunt copiii care trăiesc „în stradă”. Sunt acei copii care sunt în permanenţă în stradă, nu au o casă, o familie. În general sunt adolescenţi care au fugit de foarte multe ori de acasă, familiile nu se mai interesează de soarta lor sau nu mai au părinţi. Numărul lor s-a diminuat însă foarte mult comparativ cu anii trecuţi. În prezent, găsim câteva astfel de cazuri. A doua categorie este reprezentată de copiii care trăiesc în stradă alături de familiile lor. Şi aceste cazuri sunt destul de rare. Nu sunt însă decât câteva astfel de situaţii pe an. Ziua cu milogeala, seara cu telecomanda. Cei mai numeroşi sunt însă copiii reprezentând a treia categorie, şi anume cei care trăiesc „pe stradă”. Sunt acei copii care ziua cerşesc, iar seara se întorc acasă. Nu îi vedem tot timpul pe străzi, ci doar ocazional, cerşind în diverse zone ale oraşului. Ce face statul pentru ei? Cum intervin instituţiile responsabile pentru a nu-i mai vedea cu mâna întinsă, prin intersecţii? Atunci când este surprins cerşind, copilul este luat de pe stradă şi internat în adăpost. Urmează apoi o anchetă socială şi stabilirea măsurii indicate: internarea într-un centru de plasament sau includerea într-un program educaţional. Luarea copiilor din familie nu este posibilă în toate cazurile. Nu se poate dovedi că părinţii sunt cei care i-au trimis la cerşit. În aceste condiţii, soluţia este să aibă activitate cât mai mult timp, pentru a nu mai avea vreme să iasă la cerşit: copiii sunt înscrişi la centrele de zi ale organizaţiilor „Salvaţi Copiii” sau „Tineri pentru misiune”, unde merg după şcoală. Aici îşi fac lecţiile, se joacă şi mănâncă. În plus, sunt ajutate şi familiile cu pachete alimentare şi haine. De altfel, o bună parte dintre părinţi primesc şi ajutoare sociale de la primărie.
Nu le daţi bani, daţi-le mâncare! Asistenţii sociali vă sfătuiesc să nu le daţi bani copiilor pe care îi găsiţi cerşind. Dacă vreţi să faceţi un bine, oferiţi-le ceva de mâncare. Totodată, dacă observaţi un copil într-o astfel de situaţie, apelaţi la Telefonul Copilului, 1983.
Copiii, în schimb, „cochetează” cu ţigările şi alcoolul, iar unii şi cu etnobotanicele. Pe unii dintre cerşetori îi vedem scormonind prin ghenele de gunoi în căutarea unui codru de pâine sau a unor sticle de plastic, din reciclarea cărora fac şi ei rost de nişte bănuţi. Altădată îi întâlnim în vreo căruţă trasă de o mârţoagă, din care iese ostentativ fierul vechi; tot ei sunt cei care bat cu insistenţă în geamul maşinilor în intersecţie, rugându-se supărător pentru „un leu de o pâine”.
Seara, însă, se întorc acasă. Pentru că şi ei au un locşor căruia îi spun „acasă”, amenajat în vreo clădire abandonată, din care răzbeşte un miros greu. Nu au nici cele mai elementare condiţii, precum apă curentă sau lumină, dar nu contează. Sunt mulţumiţi că au un acoperiş deasupra capului şi un colţişor unde să pună capul pe pernă.
Bărbaţii sunt duşi „la muncă”, adică la furat de fier vechi prin oraş, sau să caute să facă un ban la cerşit. Cei care cerşesc la colţ de stradă, îmbrăcaţi în haine murdare, cu figurile triste şi adesea cu un handicap fizic sever, înduioşează foarte multe persoane. Mila pentru oamenii mai puţin norocoşi şi care se află în suferinţă ne îndeamnă de multe ori să scoatem bani din buzunar.
Dar tot acest tablou ascunde în spatele lui o altă lume, foarte urâtă, în care cei fără scrupule se folosesc de empatia noastră pentru a câştiga sume colosale de bani nemunciţi. Cerşetoria este o industrie pe scară largă în Suceava, care a fost “exportată” şi în restul Europei. Metodele de cerşit sunt foarte bine puse la punct, astfel încât să nu ai nici cea mai mică urmă de îndoială atunci când oferi un ban celui care stă cu mâna întinsă. De cele mai multe ori cerşetorul este faţa vizibilă a unei afaceri elaborate. În spatele lui sunt persoane care coordonează totul şi care încasează cea mai mare parte din bani. Iată câteva metode: Metoda „picioare amputate”. Cerşetorii care susţin care au picioare amputate nu fac altceva decât să-şi ţină picioarele îndoite şi să le lege foarte bine, ca să nu dea de bănuit, cerşetorii ne păcălesc în fiecare zi în scumpul şi dragul nostru oraş. Nu doresc să spun că nu există în urbea noastră infirmi reali, care cerşesc pentru a se întreţine pe ei înşişi şi pe cei din familie care trăiesc de pe urma acestora şi cu ajutorul cărora aceştia ajung în „câmpul muncii”. Metoda mâinilor amputate. Aşa cum susţin reprezentanţii jandarmeriei, cerşetorii cu handicap se „vindecă” brusc şi dispar rapid atunci când oamenii legii îşi fac apariţia. În cazul metodei de cerşit „mâini amputate”, cerşetorii îşi înfăşoară strâns palmele şi degetele cu tifon, pe care îl înmoaie înainte în sos de roşii, pentru un aspect şocant, care să atragă atenţia trecătorilor, aşa cum a mărturisit o cerşetoare prinsă de jandarmi. Metoda „copilul fals”. Îţi este foarte milă de femeile care stau toată ziua în frig şi ploaie cu un copil mic în braţe, înfăşurat în haine groase? Faţa copilului nu se vede, pentru că mama îl strânge la piept, ca să-l protejeze de frig. În realitate, în braţele cerşetoarelor se află haine de copii îndesate cu cârpe şi vată, astfel încât să aibă forma unui copil. „Cerşetori cu mape” „Un copil bolnav are nevoie de bani pentru operaţie .Suntem de la fundaţia x. E caz disperat.” E refrenul pe care îl aud foarte mulţi oameni care merg la cumpărături în hipermarketurile din oraş din gura unor persoane care, pentru a părea serioase, poartă la ele câte o mapă, un caiet sau un clipboard. Dacă le iei la întrebări fug cât de repede pot. O astfel de persoană îi relata unui şofer că nu e băgată în seamă de „bogătaşii” cu maşini, ci mai degrabă de oamenii care vin la cumpărături cu plasa de rafie, de la ţară. Aceştia sunt cei care, în naivitatea lor, încă mai cred poveştile dramatice pe care cerşetorii cu mapă le relatează oricui stă să-i asculte. În secunda în care am fotografiat o tânără, aceasta a luat-o de-a dreptul la goană prin parcare, nu înainte de a scăpa printre dinţi înjurături şi blesteme.
Categoria cerşetorilor cu mapă nu a apărut peste noapte. Zeci de necunoscuţi fără alt job serios îşi găsesc „de lucru” la tot soiul de aşa-zise fundaţii care pretind că ajută copii bolnavi şi bătrâni. Vin pe la uşile oamenilor unde sună ca disperaţii până le deschide cineva, se ţin scai de oamenii care merg la cumpărături sau prin alte locuri publice. Au diverse legitimaţii scoase la imprimantă şi sunt extrem de pisălogi. Dacă nu bagi mâna în buzunar să le dai „măcar ceva”, unii au grijă să te gratuleze cu o privire din care să înţelegi, pentru restul vieţii, că eşti un monstru care nu are pic de milă pentru semenii lui bolnavi şi neajutoraţi.
În realitate însă toţi cei care dau bani acestor categorii de cerşetori cu mapa nu fac altceva decât să întreţină nişte paraziţi care nu ar munci serios în ruptul capului. În epoca în care toată lumea se promovează pe internet, în condiţiile în care se poate direcţiona 2% din impozitul pe venit ONG-urilor, în secolul în care se fac bani grei pe asistenţă socială nu văd de ce cerşetorii cu mapa sunt lăsaţi să agreseze lumea prin parcări. Pentru simplul fapt că au la ei o mapă şi o legitimaţie scoasă la imprimantă? Există nenumărate programe cu finanţări nerambursabile, sunt diverse ocazii în care fundaţiile îşi pot promova activitatea şi pot demonstra ceea ce fac, nu trăgând de hainele oamenilor, agăţându-se de portierele maşinilor. Nu este cazul acestor persoane pe care poliţia locală ar trebui să le amendeze până când încetează să-şi mai facă apariţia cu mapele lor cu tot.
Nu au ce căuta pe domeniul public, la fel cum ar trebui luaţi şi reeducaţi toţi copiii „binevoitori” care se bat să ducă înapoi coşul de cumpărături într-o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru 50 de bani. Poziţia slujitorilor bisericii este că trebuie să fim cu luare aminte şi cu dragoste pentru ei. Noi facem acest lucru într-o măsură oarecare, dar cred că în unele cazuri exagerăm când facem pomană sau căutăm o formulă de susţinere pentru cei care sunt cu adevărat necăjiţi.
O bună parte dintre cerşetori sunt cu trupurile sănătoase, cu mâini şi picioare, şi cerşesc de dragul de a strânge bani. Aşa nu merge, astfel nu prosperăm. Când văd însă oameni lipsiţi de picioare sau de mâini care suferă vădit de ceva – nici nu se pune în discuţie, de unde nu ai, dă şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu că ţi l-a scos în cale. Faci o pomană în numele lui Dumnezeu. Însă există persoane care au nişte cârje şi cer de pomană, iar dacă nu reuşesc să prindă un troleibuz sau autobuz îşi iau cârjele subsuoară şi fug în urma lor, asta tot nu e treabă bună. Ştim că unii sunt necăjiţi şi trebuie ajutaţi, iar unii au un venit de 50, 60 sau 100 de lei pe zi, mă rog, să aibă şi să fie sănătoşi.
Trebuie să avem capacitatea şi înţelepciunea să facem diferenţa dintre un cerşetor care e sărman şi unul de meserie.
P.S. În urmă cu câţiva ani a fost de notorietate cazul cuplului din Suceava care cerşea în Piaţa Mare din Botoşani, în Piatra Neamţ şi în Iaşi parcă. Avea o medie de câştig de 300-400 lei pe zi, iar zilele în care colectau 100 lei de fiecare erau considerate zile proaste. Când ploua nu ieşeau deloc „la produs” bani. Dormeau la hotel în Suceava, mâncau la restaurant zilnic, veneau zilnic cu taxiul la „muncă” în alt oraş din judeţ (deci nu doi-trei kilometri, ci zeci) şi oricare altă călătorie era făcută tot cu taxiul, aveau conturi în bancă în lei şi în euro, agenda zilnică cu locurile de cerşit, program clar şi bine stabilit. O adevărată afacere! Profitabilă, evident! Se prefăceau că sunt invalizi şi adunau bani pentru proteză, iar astfel atrăgeau mila trecătorilor. Duceau o viaţă de lux pe spinarea „fraierilor” care cotizau cu toată inima. La un calcul simplu, cu o medie de 300 de lei/zi şi 20 de zile lucrate/lună avem un venit de 6000 lei. Ei, cum sună? Cât e în România salariul unui profesor? Dar al unui poliţist sau pompier? Minimul pe economie e 1900 lei BRUT! Luau amendă 100 lei şi recuperau suma în câteva ore.
LUCIAN DIMITRIU
Comentarii