Spre România lăsând în urmă resturi terestre sau Sfinţenia se atinge cu inima

Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, dar şi cu setea de El, grupul de enoriaşi basarabeni, împreună cu duhovnicul lor, părintele Viorel Cojocaru, de la Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău, a pornit în pelerinaj într-o ţară sfântă. Pentru noi, cei născuţi la est de Prut, România, cu mănăstirile şi bisericile ei multe, cu credinţa ortodoxă, care se mai păstrează în aceste oaze de cult, este considerată sfântă. Pe acest mal de Prut uitat de istorie şi îndoctrinat, pentru multe generaţii înainte de ideologia comunistă, setea de Dumnezeu este (mai) mare, chiar dacă ea vine de la o anumită vârstă. Purtând în suflet rugul aprins, aceşti oameni, care pentru o săptămână au fost pelerini ascultători de Dumnezeu şi de duhovnicul lor, şi-au aprins şi mai mult sufletul pentru Mântuitorul şi au vizitat peste 25 de mănăstiri şi locuri sfinte.

La Dumnezeu se ajunge în tăcere, meditând sau în genunchi

Locul de pornire a fost şi el unul curat – Biserica „Sf. Apostoli Petru şi Pavel”, din Chişinău, ctitorul şi protoiereul căreia este Petru Buburuz. Şi timpul parcă era pe potrivă, după slujba de duminică, când cuvântul ascultat şi asimilat la rugăciune trebuie să salte în inima omului. După o închinare şi rugă colectivă, binecuvântăm drumul lung şi pe şoferul Ghenadie, care vor fi două nevoinţe ale noastre pe tot acest traseu asumat. Ne impunem o tăcere, o ascultare, o cuminţenie pe care nu le poţi găsi în fiecare zi în tine, pentru că la Dumnezeu se ajunge în tăcere, meditând sau în genunchi (în cazul meu, nu ştiu de ce, plângând).

„Ştefan Vodă mai trăieşte”

Călăuziţi de o lumină, lăsând în urmă, dar şi în grija Domnului, preocupările lumeşti, aşteptarea în vamă spre Ţara-mamă devine un fel de Han al Ancuţei ambulant, pe patru roţi. Tăcerea sau poate cuminţenia noastră, a pelerinilor, o sparge părintele Viorel, cu glumele lui inspirate. Şi aşa parcă fiecare simte dezlegare la vreo poveste, curiozitate, impresie sau cine ştie ce cuvânt atent spus. Vameşul, asemenea lui Zaheu, ne întreabă, din obligaţia meseriei sale, ce ducem în România. Dar pentru că pe fruntea fiecăruia din noi se putea citi un soi de cuminţenie, vameşul a plecat liniştit, convins că oamenii simpli, ce lasă în urmă resturi terestre, nu au nevoie de un mare control. Ne continuăm călătoria, şi vocile noastre, dar mai mult ale lui Andrei şi Danielei Boguş, nu mai plâng că „Ştefan Vodă nu mai este”. Odată ce ai călcat pe pământ românesc, ai convingerea că „Ştefan Vodă mai trăieşte”.

Aerul de la Topliţa te îndreaptă spre trezvie

Primul loc de pelerinaj este Mănăstirea Miclăuşeni. Prindem tocmai vecernia şi ne închinăm. Admirăm frumuseţea locului, gândindu-ne că acest cadru natural şi pitoresc, care a aparţinut cândva familiei Sturza Cantacuzino, este reactivat astăzi de obştea monahală a celor care vieţuiesc aici. Ne apucă noaptea la mănăstirea Topliţa, ctitorită de Patriarhul Miron Cristea. Deşi este trecut de ora 10, suntem aşteptaţi cu masa pusă. Ne servesc un tânăr monah, pe a cărui faţă de o dumnezeiască frumuseţe se citeşte o inteligenţă smerită, şi stareţul arhimandrit Emilian. Spunem rugăciunea şi mâncăm cuminţi, vegheaţi de pe pereţii trapezei de sfinţii părinţi, dar mai ales ştiind că pe capetele noastre pogoară blândeţea Maicii Domnului de Sus. Luăm şi câte o înghiţitură de ţuică de brad. Povestea acestei licori o aflăm imediat. Nevoitorii de aici fac schimb de lemn pe ţuică, de aceea i se spune ţuică de brad. Chiar dacă n-am fi ştiut provenienţa ei, oricum am fi simţit datorită gustului (dacă e puţin, e şi vindecător) un miros plăcut de brad. După grija şi servirea prea mare unora ca noi, mie îmi vine să-mi plâng ruşinea lumească, pe care o aduc cu mine. Vorbesc cu Ludmila Motricală, profesoară şi cu aceeaşi voinţă de a-şi înfrânge poftele lumeşti, de inferioritatea noastră în faţa cuminţeniei înalte a monahului, care s-a retras într-un colţ, împăcat cu gândul că ne-a servit frumos. Adulmecăm aerul care tronează deasupra Topliţei. E amestecat cu miros de brad, de flori şi e rece ca să te îndrepte spre trezvie. E rece ca şi apa de care ne temem să ne atingem înainte de somn. Şi cel dintâi care se bagă în ea, cu râset de copil, este Viorel, părintele nostru bun. Nu ne putem ridica la înălţimea rugăciunii sale ca să simţim adevăratul botez.

Dimineaţa ne despărţim de Mănăstirea Topliţa, de biserica cu iconostas în lemn care se păstrează în toată curăţenia ei mai mult de un secol.

Rugăciunea minţii pentru Ioan Iovan

Ne îndreptăm spre Reghin, dar mai mult să vizităm Mănăstirea Recea. Aici este înmormântat părintele arhimandrit Ioan Iovan, fiul spiritual al părintelui Arsenie Boca. Acest drum nu putea să lipsească din pelerinaj, pentru că aici marele teolog român i-a fost duhovnic părintelui Viorel. Aflăm acum de la confesorul nostru că părintele Iovan a fost un mare admirator cu sufletul al Basarabiei şi al basarabenilor. Era sensibil şi chiar plângea când vorbea despre acest spaţiu românesc. Iar ca dovadă de iubire şi de restabilire a dreptăţii istorice cânta „Hai să dăm mână cu mână” când se întâlnea cu basarabeni. Ne reculegem la mormântul lui şi în semn de iubire pentru un părinte rugător spunem rugăciunea minţii.

Să umblăm bine prin România

Luni, ziua a doua, încărcată de sens şi de istorie contemporană ca şi Mureşul în care am ajuns. Trecem pe la Catedrala Înălţarea Domnului din Târgu Mureş. Părintele Silviu Negruţ, care ne este şi ghid, vorbeşte ca pentru intelectuali – dur, adică cu lacrimi de sânge – ce trebuie să ştie şi să facă un intelectual român în ţara sa pentru a nu se mai repeta greşelile din trecut. Ne spune, în primul rând, că pictorul Nicolae Stroe, sus, pe faţadă, a reuşit să picteze Tricolorul. Ştie că venim din Basarabia, că împărtăşim aceeaşi dorinţă de reunire, că aceasta se poate face doar prin credinţă, că doar aşa Dumnezeu îşi va pune mila ca România dodoloaţă să nu mai fie ruptă, că trebuie să avem voinţă să ieşim din aceste realităţi şi doar prin rugăciune Dumnezeu îşi va pune mila. Ne-a dorit să umblăm bine prin România, iar noi credem că şi părintele Iovan se roagă pentru unirea românilor.

Mâncarea ca o binecuvântare

Deşi timpul nu ne este prieten, trebuie să găsim ceva sau pe cineva care să ne scoată din starea meditativă de la Catedrală. În lungul nostru drum este Turda, iar aici, deloc întâmplător, îl găsim la spitalul municipal pe un mare român şi un faimos doctor chirurg, Igor Cojocaru. Ne întâmpină senin, un basarabean, sub al cărui zâmbet larg străluceşte o dantură perfectă, asimilat de mediul cultural şi spiritual românesc, strecurând câte o glumiţă inteligentă, ca un veritabil român (dacă tot suntem succesorii lui Caragiale), ironizând pe seama exprimării impecabile că „şi-a stâlcit” limba. Încă nu ştim că admiraţia noastră pentru el va fi intrinsecă când aflăm mai târziu că ne-a sponsorizat intrarea în Salina Turda. Cu aerul curat al peşterii tras în plămânii cât Carpaţii, ne îndreptăm spre Catedrala din Cluj. Şi aici paşii ne poartă pe urmele lui Bartolomeu Anania ca să ne reculegem la mormântul mitropolitului. La Cluj, printre sutele de basarabeni, este şi Adrian Carp, un nepot de-al meu, căruia în goana timpului vreau să-i aud doar vocea la telefon şi să-i spun că şi eu respir aerul creştin românesc, aflându-mă pe pământ ardelenesc.

A doua noapte ne prinde la Mănăstirea Dumbrava. Măicuţe cu inimi calde, cu zâmbet înduioşător şi cu mâini trudite ne oferă masa. Nu ne mai interesează gustul mâncării, când o înghiţi ca pe o binecuvântare.

Aiudul sfânt al părintelui Augustin

O altă zi e de-a dreptul memorabilă. Părintele Viorel ne pregăteşte spiritual că mergem la Mănăstirea Aiud. În aşteptarea ctitorului şi prea îndumnezeitului părinte Augustin, coriştii cântă pe versurile lui Radu Gyr „Avem o ţară”, dar ne mai spune autorul-martir, „avem şi un rai de sfinţi”. Parcă coborât de undeva de Sus, frumuseţea şi inteligenţa de pe chipul arhimandritului ne amintesc cuvintele lui N. Steinhardt: „Hristos nu ne-a cerut să fim proşti, Dumnezeu, între altele, ne-a poruncit să fim inteligenţi”. Şi părintele Augustin s-a ridicat la înălţimea providenţială a acestor cuvinte. Se apropie cu paşi înceţi şi ne ghidează „să apărăm cu râvnă ortodoxia şi acest pământ de sfinţi şi de eroi”. Ne spune că sfinţenia se atinge cu inima, nu cu mâna, de aceea orice loc de aici e încărcat de sens şi de simbol. Aflăm despre catapeteasma de la Aiud şi că e construită asemenea braţelor lui Dumnezeu. Din vocea calmă şi prea plăcută a părintelui ne convingem că Dumnezeu îl îmbrăţişează pe cel care vine la El. Îi mulţumim pentru harul dobândit de a-i cinsti pe martirii neamului, mulţumindu-i într-un singur glas: „Avem Aiudul sfânt!”

Maica Nectaria e super

După ce vizitezi Aiudul sau după ce îl cunoşti pe părintele Augustin, credinţa ţi se fortifică. Galopăm pe la mănăstirile gemene Rimetea 1 şi Rimetea 2, ne încărcăm de frumuseţea harică a locurilor, trecem şi pe la Mănăstirea Sub Piatră, apoi pe la Lupşa. Toate aceste locaşuri sunt mărturii ale credinţei care ne va salva. Soluţii omeneşti nu sunt, spune o măicuţă la despărţire. O altă noapte ne prinde la Mănăstirea Albac. Ne gândim şi ne dorim să-l întâlnim pe părintele Rafael, dar e retras în Munţii Apuseni. Dorinţa întâlnirilor catihetice şi a lecturilor hermeneutice ne-o potoleşte protosinghelul Dionisie Ignat în jurul cărţii sale „Cu patericul pe calea mântuirii”. Aflăm că orice eveniment are trei aspecte: lumesc, trupesc şi duhovnicesc. Dragostea e singura virtute care le uneşte pe toate. Şi maica Nectaria, cu sufletul ei debordant de sincer, ne conduce spre conlucrarea cu lumina din noi, atunci când într-un moment de bucurie a exclamat afirmativ „E super!”.

Maşina de sabotaj

Continuăm drumul lung pe la alte mănăstiri. Nu poţi uita pâinea coaptă şi dulce de la Mănăstirea Pătrângeni, dar şi prea multa blândeţe a măicuţei care ne-a servit şi care a lăsat gestul evlavios făcut de ea pe seama măicuţei stareţe. Ne grăbim spre Alba Iulia, poate prindem momentul când se schimbă garda în Cetate. Dar ne adânceşte în istorie ghidul Ioan Străjan, inginer-pensionar de 86 de ani. E un mare trăitor al românilor în România, care îşi exprimă dorinţa de reunire. Cunoaşte atât de bine demersul istoric de la Traian încoace şi vrea ca şi România tânără să-l cunoască. Nici tendinţa de sabotaj a maşinii de tăiat iarbă din apropiere nu ne-a împiedicat să-l ascultăm pe Ioan Străjan.

Traseul ne duce spre Castelul Corvinilor, iar în periplul nostru ne grăbim să ajungem la Mănăstirea Prislop. În sufletul nostru creşte dorinţa să-i auzim din adâncuri vocea lui Arsenie Boca: „Dacă veţi veni la mormântul meu o să vă fiu martor la judecata voastră”. Urcăm cărarea răzgâiată de ploaie până la Peştera Ioan de la Prislop ca să rămânem noaptea la Mănăstirea Lainici. Buna mea prietenă din copilărie, Maria Brânză, mă informează cu o admiraţie evlavioasă că aici obştea monahală e compusă din călugări, care şi-au îndreptat intelectul lor rafinat într-o slujire adâncă. Stăm la vecernia de noapte şi ascultăm cuvântul lui Dumnezeu cum curge liniştit pe apa Jiului…

Îndoiala de a părăsi resturile terestre

E penultima zi. Mai sunt multe locaşuri care ne aşteaptă. Lumina din noi însă ne ajunge să vedem doar câteva: Tismana cu vocile divine ale măicuţelor; Polovragi, şi azi în apărarea Brâncovenilor, Horezi, ca să ne plecăm o clipă genunchii, urcăm în cer la Arnota, poate vedem România dodoloaţă; Bistriţa ca să ne convingem că aici totul e regal. Iar Govora, cu câteva măicuţe slujitoare, ne adăposteşte în pridvorul ei. Vocea cristalină a stareţei ne întreabă dacă nicio femeie frumoasă din noi nu vrea să rămână aici. Răspunsul nostru alunecă într-un zâmbet rătăcit în lumea pe care cu greu am părăsi-o. Puterea exemplului la îndoielile noastre de a ne despărţi de resturile terestre a fost chiar de la măicuţa stareţă care ne-a servit masa, într-o alergătură smerită, spre mulţumirea noastră.

Seara aflăm vestea tristă a celui mai cuminte dintre noi. Lui Ghenadie, şoferul, i-a murit tatăl, cu o zi înainte de a ne întoarce la Chişinău. Două-trei „mironosiţe” dintre noi se ascund în chilia pentru pelerini şi citesc acatistul morţii, bărbaţii vor şi ei să-i fie alături, măicuţele primesc resemnate vestea duhovniceşte. Iar plâng moartea omului de omenie, a omului frumos şi înţeleg că nu trebuie să cercetez. Îl mângâiem pe Ghena cu privirea şi-i suntem cât de aproape putem. Parcă piere totul. Găsim totuşi o salvare – cartea ca o rugăciune. Şi cele mai tinere dintre noi, evlavioasa Alexa Potorac şi îngeriţa cu ochii cuminţi, Alexandrina Leahu, buchisesc în carte până târziu. Ne găsim sau poate ne refugiem în lectură ca o binecuvântare.

Pelerin în ţara sa

Citim cu bucurie pe unele ziduri sau pereţi, de-a lungul drumului, scris cu litere mari „Basarabia e România!”. E Anul Centenar şi credem că pe aici a trecut marşul tinerilor cu un mare român de-al nostru, George Simion. Poate ne întâlnim la jumătate de cale, dar sigur ne vedem în august la Chişinău. Tuturor celora care au pornit de la Biserica „Sf. Petru şi Pavel” din Chişinău şi au ajuns la Curtea de Argeş, ultima destinaţie, ne bate inima româneşte. Avem printre noi nişte îngeraşi, Ştefan Boguş, Diana Leşan, Ioachim Botezatu, Alexandrina Leahu, cărora trebuie să le cultivăm credinţa ca dragoste de neam. Din dragoste, drept răsplată părintească, Andrei şi Daniela Boguş, şi-au luat mamele în acest pelerinaj, pe Valentina Rotaru, Parascovia Boguş şi pe Ecaterina Golban. Credinţa şi sfinţenia se ţineau de mână între mama Lilia şi Nadiuşa Lupu, fiinţe senine, care aleargă mereu după Hristos. În tot drumul nostru am admirat cuplul Victor şi Natalia Leşan, care ne-a convins că prin femeia credincioasă se mântuieşte bărbatul credincios. La drum lung în ţara sfântă a identităţii noastre nu puteau să lipsească trei străjeri: Vasile Cărăuş, cel cu o inteligenţă sclipitoare, Eugen Botezatu, un pater familiae de la Ştefan cel Mare încoace, şi profesorul Pavel Chircu, plăcut lui Dumnezeu prin credinţă, talente artistice, coroborate cu logica sa de matematician.

 Peste aceşti pelerini, care au măsurat cu pasul şi au îmbrăţişat cu sufletul duhul sfânt al României, cea mai frumoasă ţară, coboară dragostea părintelui Viorel Cojocaru, virtute care ne uneşte şi ne ajută să trăim în duhul lui Dumnezeu.

 SILVIA STRĂTILĂ

 Chişinău

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!