Cuvântul / vorba fiind, în mod firesc, materialul de lucru şi obiectul principal al referirilor rubricii de faţă, n-ar fi – sperăm – nepotrivit să dedicăm un episod al buchiselilor chiar acestor lexeme. Şi, dacă tot o facem, ar trebui, mai întâi, constatat că ele, în calitate de elemente foarte importante ale fondului lexical principal, au implicări extrem de variate în rostiri şi scrieri din domenii atotcuprinzătoare. Totodată, de la intrarea şi statornicirea lor funcţională în vorbirea românească, s-au dovedit foarte productive în constituirea de asocieri şi expresii idiomatice apte să dea seamă, cu subtilităţi şi nuanţe uimitoare, despre lucrarea minţii şi stările inimii.
După aceste afirmaţii generalizatoare, ar fi însă cazul să despărţim cuvântul de vorbă pentru a le căuta, dincolo de relaţia lor sinonimică, specificităţile. Ca să nu le nedreptăţim / discriminăm, ordinea de abordare va fi deopotrivă alfabetică şi a vechimii.
Cuvânt–ul, definit ca „unitate de bază a vocabularului care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) şi a unui complex sonor” (în mod bizar, dicţionarele importante nu au în vedere, în definiţii, şi varianta scrisă a cuvântului, adică asocierea sensului cu un grup de semne grafice), este moştenit din latină, evoluând din conventum. Este atestat încă din Codicele Voroneţean, iar marile lucrări lexicografice îi inventariază până la 125 de utilizări cu sensuri proprii sau derivate prin îmbinări cu alte… cuvinte. Să amintim doar cuvânt de onoare, a-şi ţine cuvântul, a crede pe cuvânt, a lua cuvântul, cuvinte deşarte etc. Să nu uităm însă, pentru a evidenţia cum se cuvine greutatea semantică a unităţii lexicale în discuţie, mesajul biblic cu care se deschide Sfânta Evanghelie după Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” (Cum se ştie, în acest verset, Cuvântul este traducerea grecescului Logos şi a latinescului Verbum.) Şi, în acelaşi sens, să adăugăm, cu nădejdea de a nu păcătui printr-o alăturare nefericită, zicerea lui Aristofan (c.446-c.386 î.Hr.), conform căruia ”Prin cuvinte, mintea prinde aripi.” sau pe a lui Confucius – „Cuvintele sunt vocea inimii.”. Faptul că această „aripă” a perechii sinonimice vizate intră, în general, în alcătuiri elevate, ale nobleţii spiritului ar mai putea fi demonstrat de prezenţa ei în poezie, o informaţie de internet susţinând, de pildă, că din creaţia lirică a lui Nichita Stănescu ar putea fi selectate peste 8000 de citate în care apare elementul lexical cuvânt-cuvinte.
Vorba l-a dublat mai târziu pe cuvânt, etimologia sa fiind nesigură (dicţionarele trimit totuşi la slavul dvorba). A câştigat însă teren lingvistic, intrând, cu timpul, în construcţii foarte numeroase, încât aceleaşi dicţionare prestigioase îi sugerează prevalenţa prin consemnarea a nu mai puţin de 231 de sensuri proprii şi de înţelesuri în asocieri expresive. Iată câteva: vorbă goală, vorbă în doi peri, vorbă dulce, vorbă nesărată, a scoate vorba cu cleştele, a pune o vorbă bună la / pentru cineva (pasibilă în actualitate de a se traduce ca „trafic de influenţă”!), a-şi lua vorba înapoi, a duce / purta vorba, a duce cu vorba, a-şi auzi vorbe, a se întinde la vorbă, a întoarce vorba etc. Chiar dacă nu toate aceste expresii (şi altele pe care le-am ignorat) se regăsesc în contexte negative, evocând, eventual un registru al superficialităţii sau frivolităţii, pare uşor de observat că prin vorbă coborâm spre un nivel mai puţin elevat al comunicării, deşi nu pot fi contestate nici în aceste cazuri expresivitatea, subtilitatea şi culoarea enunţurilor respective.
Existenţa paralelă a alcătuirilor lexicale diverse datorate acestei perechi sinonimice este – credem – o dovadă a creativităţii lingvistice a vorbitorilor şi a sensibilităţii acestora sub raport semantic. Afirmată prin secole, o asemenea aptitudine spre înnoire şi îmbogăţire prin invenţii inspirate nu s-a pierdut, chiar în contextul influenţelor accentuate ale unor surse de neologisme. Rămânând în sfera… vorbelor, să menţionăm, de exemplu, două expresii de dată relativ recentă care colorează stilul colocvial, ajungând să dobândească o frecvenţă notabilă şi în texte publicistice: una pozitivă – a avea vorbele la tine / la el, şi alta negativă – a te face din vorbe. Pentru cea de a doua, cum este cunoscut, tot mai nou, se foloseşte, cu sens apropiat, şi a aburi, abureală, toate exprimând o anumită neîncredere faţă de retorică. Mefienţa faţă de cei ce vorbesc mult şi bine, folosind vorbe mari este o dovadă a înclinaţiei analitice / critice a auditoriului. De regulă, este vorba de neîncrederea faţă de discursurile simţite ca manipulatoare, căreia, încă din antichitate, i-a dat glas Socrate. Peste secole, zicerea pusă pe seama lui Talleyrand (1754-1838, diplomat şi om politic francez) – „Vorba a fost dată omului pentru a-şi ascunde gândurile” (de remarcat preferinţa unor traducători pentru vorbă) se înscrie în aceleaşi categorii de opinii şi atitudini faţă de riscurile interpretării inadecvate a unor enunţuri înşelătoare.
I.NEDELEA
Comentarii