De voiţi cumva să vedeţi alături de opera atotputerniciei dumnezeieşti şi iscusinţa mâinii omului, atunci mergeţi în Elveţia, în Italia, ori în Germania de miazăzi, iar dacă doriţi să vă cunoaşteţi ţara această frumoasă şi bogată, şi să odihniţi privirile şi sufletul vostru, atunci nu uitaţi Nistrul.
(Episcopul Visarion Puiu – Pe malul Nistrului)
Titulatura de „Republica Moldova” nu-mi place deloc. Două state româneşti? Un anacronism istoric ce ar trebui lichidat în pas alergător. Dacă tehnicienii germani au spulberat Zidul Berlinului la prima ocazie, aici trenează o situaţie revoltătoare, pe placul dodonilor şi al cozilor de topor de teapa unui „savant” care a reuşit prea trista performanţă de a alcătui un dicţionăraş util doar luişi.
Basarabia de altădată e titlul unei cărţi-antologie, alcătuită de harnica şi înzestrata pereche Liviu Papuc şi Olga Iordache, apărută la Editura Alfa din Iaşi, în 2017. Înainte de orice, se cuvine să facem o reverenţă în faţa acestor oameni de înaltă calitate pentru faptul că au cercetat cu asiduitate vechi publicaţii, oferind cititorilor de azi mărturii din perioada de dinainte şi de după revenirea Basarabiei sub braţul ocrotitor al Maicii România. Antologatorii amintesc în prefaţă că ar fi în pregătire un alt calup de rememorări şi că publicarea acestuia depinde în primul rând de felul cum va fi primit cel în discuţie. Îi rog să nu stea la îndoială şi să dea drumul respectivelor scrieri, documente de mare valoare privind realităţi de pe acest pământ martirizat încă de la începutul secolului al XIX-lea, despre care Mihail Eminescu spunea că Rusia crede că e valabil doar ce s-a făcut începând cu 1812. Şi iată o primă şi revoltătoare mărturie din 1888, aparţinând lui N. A. Bogdan: Niciun dascăl de limbă românească, în nicio şcoală din toată Basarabia, alfabetul latin e chiar necunoscut pe acolo. Ba, cineva m-a asigurat că dacă oblăduirea ar găsi în casa particulară a unui român basarabean pe cineva dând lecţii de o aşa limbă, acela ar împlini-o hăt şi bine! Pre limba noilor stăpâni: cnutul, temniţa şi, eventual, paşol na Sibir! Iar ei, ne avertizează istoricul Ion Nistor, şi-au permis să ocupe Ţările Române la 1806, sub pretext că sultanul a încălcat tratatul de la 1802, motivul real fiind cel al anexării Principatelor, rampă de lansare spre… Ţarigrad, conform testamentului ţarului Petru cel Mare. Când i s-a adus la cunoştinţă lui Kutusov că lăcustele de sub comanda sa au adus ţăranii români la sapă de lemn şi că nu le-a mai rămas nimic, insolentul general a dat un cutremurător răspuns: totuşi le-a rămas ceva, ochii să plângă. Aceştia au stăpânit Basarabia până la Unire şi, apoi, din nou, după 1940. De aceea, rămân valabile cuvintele căpitanului Aurel I. Gheorghiu, într-o exclamaţie plină de patetism: O, dacă v-aţi fi ridicat din mormintele voastre, voi, ctitori ai acestor sfinte locaşe, voi sfinţi voievozi apărători ai religiei, şi voi cuvioşi mitropoliţi, sfetnici de drept ai domnilor Moldovei, toţi câţi aţi clădit vreun altar spre cinstea neamului, boieri de adevărată cinste, şi dacă aţi fi ascultat tânguitoarele vorbe pe care le auzi pretutindeni aici despre suferinţa ce avut de îndurat acest norod până şi între zidurile bisericilor, v-aţi fi cutremurat de groază şi mai grea v-ar fi părut ţărâna acestui pământ mănos şi primitor, pentru care aţi adus atâtea jertfe.
Ion Simionescu are prilejul să călătorească prin ţinutul sfânt al Basarabiei la câţiva ani după Unire, în 1936, lăsând în „Universul” din Bucureşti o constatare valabilă peste timp: Tragedia românească din secuime îşi are asemănarea în aceea din nordul Bucovinei şi a Basarabiei. Infiltrarea ruteană, sprijinită de vechile administraţii, s-a înfăptuit, încet, dar sigur, în dauna moldovenilor. Într-o altă mărturie, George Doru Dumitrescu (text apărut în „Universul literar” din iulie 1938) aminteşte de Valurile lui Traian, cel de sus tăind Basarabia în două, acesta vorbind despre începuturile noastre de viaţă, ca şi cetăţile de apărare împotriva invaziilor dinspre răsărit, două din ele, Chilia şi Cetatea-Albă, fiind numite de vajnicul voievod Ştefan cel Mare, sfântul iubitor de ţară, „plămânii Moldovei”. Acelaşi autor revine un an mai târziu, pentru a prezenta componenţa populaţiei Chişinăului, potrivit unei statistici de după Unire. Erau, aşadar, în această urbe 40.000 români, 62.000 evrei, 10.000 nemţi, 19.000 ruşi (ucraineni şi velo-ruşi), 2.000 bulgari şi, într-un număr mai mic, greci, polonezi, armeni. Deznaţionalizarea îşi făcuse efectul scontat şi a fost reluată cu sporită înverşunare pe la jumătatea secolului al XX-lea. În acest context, merită să amintesc aserţiunea lui Alexandru Hajdeu, reluată de autorul pomenit mai sus: Moldovenii au avut totdeauna la temelia vieţii lor creştinismul, monarhia şi patriotismul, treimea care le-a dat putere să reziste cruntei oprimări şi să-şi facă auzită vocea din ce în ce mai puternic în Chişinău şi nu numai.
Închid şi eu ochii, la sugestia Elenei Vasiliu-Hasnaş, aflată pe meleagurile basarabene, în 1932, încercând aceleaşi simţăminte ca şi călătoarea: Atât mister şi atâta frumuseţe mă doare, parcă. Natura a fost risipitor de generoasă prin văile şi dealurile acestea. Şi, fără să vrei, te izbeşte numaidecât o întrebare: cum să nu jinduiască atâţia vrăjmaşi la bunurile şi minunăţiile Moldovei, din care face parte Basarabia noastră?
Volumul de faţă beneficiază şi de o postfaţă echilibrată, cu un plus de informaţii, semnată de profesorul universitar de la Bălţi, Diana Vrabie. Liviu Papuc şi Olga Iordache (sau invers) merită aplauze la scenă deschisă şi recunoştinţa românilor, care, iată, pot sărbători Centenarul într-o altă modalitate patriotică şi nu doar… „încingând grătarul”, o pacoste de reclamă de pe sticlele noastre cele de toate zilele.
Comentarii