Adrian Popescu sau duhul eticist

Pe jumătate bucovinean (cum, deseori, a mărturisit), purtând indelebila amprentă stelistă (revistă unde, în 1964, a şi debutat), Adrian Popescu face parte, de fapt, din prima generaţie echinoxistă; acolo, pornind la drum, s-a maturizat literar şi s-a bucurat de colegialitatea caldă a confraţilor, născând prietenii de-o viaţă. De un eticism declarat, lirica sa extatic-adolescentină era (şi a rămas!) oaza de luminozitate într-o lume imundă. Poetul, un suflet franciscan, iubitor de „simetrii şi engrame”, vădea – fără emfază – elevaţie spirituală. Dar infuzia livrescului nu stânjenea prospeţimea beatificantă, adorând pulsatoriu-senzorial creaţia; după cum, trăind poetic, cu nostalgia purităţii, va contempla „micile noastre întâmplări”, mireasma paradisiacă ori pulsul arhaic, prilej de a ne propune, în transparenţa reveriei, şi o discretă mărturisire de sine, căutând „lumina-n veci neînserată”.

Adrian Popescu, un „blând poet naturist”, palpând – în imagini caste, de credincioşie jubilativă – miraculosul din jur, ţine de promoţia ’70. Adică, de o generaţie „răsfirată, naivă şi blândă”, fără „gustul luptei” (sesizase Gheorghe Grigurcu), o serie lirică care, ne asigura însuşi poetul, credea că „un vers frumos poate face mai bună / faţa Istoriei” (v. La un echinox de toamnă). Păstrându-şi ingenuitatea viziunii şi demnitatea expresiei, Adrian Popescu vădeşte, prin estetismul candorii, o naivitate rafinată; caută „smalţul divin” în Textul Creaţiei, descoperă „un gust de proaspăt şi arhaic” (v. Vânător de imagini), vrea să rămână virginal şi angelic pe suportul vocaţiei religioase, renăscând în văzduhul luminiscent. Probabil că, prin Curtea Medicilor (1979), acest „Pillat transilvan”, credincios tradiţionalismului (intelectualizat în atelierele Echinox-ului, impunând un stil poetic, congenerii manifestând o febrilă curiozitate culturală), coboară în lume, gustând palpitul vieţii şi aromele realului, estompând solaritatea. Şi ocrotindu-şi intimitatea, închipuind o atmosferă castă, de calofilie manieristă (uneori), încercând o valorizare morală a lumii.

Dar Adrian Popescu, recunoştea, are o mentalitate premodernă. Scrisul, „sub dictarea unei Puteri invizibile”, rămâne „o plăcere intelectuală” iar talentul un „har impur”, respingând apăsat „înfrumuseţarea” lui. Nu are încredere în cenaclul online (aplatizând relieful axiologic) şi deplânge prohibirea metaforelor într-o lume măruntă, în destrămare. Mai mult, poeţii viitorului „nu vor mai scrie în limba omenească” din moment ce „un înger cibernetic le va dicta toate cuvintele” (v. Poeţii viitorului). Iar versurile sale („vai, prea numeroase”, constată) sunt versurile căinţei şi ale reconcilierii, împrăştiind o „luminiscenţă spectrală”. Poezia rămâne „o ocupaţie periculoasă”; e drept, ea poate fi (foarte rar!) şi „o scară la cer”. Potolindu-şi ardoarea, poetul din Costumul negru (2013) îmbracă „armura” unor meditaţii sapienţiale; palpează, lepădându-şi trupul, un dincolo, călătorind spre „ţara cerească”, după ce, o vreme, se simţea mai apropiat „zeilor chtonieni”.

De fapt, călătoriile poetului nu fac decât să confirme această lume poetică, celebratoare, de inconfundabil sigil stilistic. El află ştiutul, răsfrângându-se fără apetit anexionist. Nu eul se dilată, invadând lumea. Poetul descoperă peste tot delicii cărturăreşti, semnele unei lirici rar încercată de gheara anxietăţii. Ceea ce nu înseamnă că ar fi un amnezic. Dar el ştie a se distanţa, secretă o peliculă protectoare, rămâne un „umbrofil”; sufletul ar fi „o pieliţă străvezie”, ecranul care separă, ferindu-l de zgura existenţialului.

Vocaţia culturală, de erudiţie sensibilă, e probată strălucit în ipostaza călătorului. Ca homo viator, „răsăritean în Occidentul plin de morgă”, Adrian Popescu, fugind de „răutatea eonului”, închipuie un veritabil „atlas simfonic” (v. Pisicile din Torcello); dar nu mai puţin interesat, chiar alarmat de „somnul cleios” al naţiei (v. Psalm), invocând „roiul poporului meu”. Nu vrea „cuvinte aurite”, parfumate, ci, înseninat, descoperind aura banalului râvneşte o smerită împăcare cu lumea. Pledând pentru reconciliere, nu ezită a intra în polemică (e drept, catifelată), încercând a apăra „puţinul nostru de bunuri simbolice”. Precum într-un articol recent (v. Ce ne mai rămâne?, în România literară, nr. 43-44/2017, p. 4), apărându-l pe Edgar Papu (imprudent, naiv, manevrat) de acuza de a fi fost un „ideolog ceauşist”. Sau reabilitându-l pe Radu Gyr (v. Lancea frântă). În Grădina cu statui (2017), directorul revistei Steaua ne propune, cu aceeaşi comuniune smerită, un şir de exerciţii de admiraţie (sobră, să adăugăm imediat), de pondere livrescă. „Aleşii” săi, cercetând elogios-avizat, prin portretistică şi evocări, o bibliotecă de suflet, se răsfrâng într-un „autoportret prin ricoşeu”, cum sesizase Răzvan Voncu, de luminos eseism meditativ: de la afinii stelişti, construind – sub metafora dansului – un portret colectiv al faimoasei reviste, la sensul echinoxismului ori „patria de elecţiune” (Italia mirabilis, se înţelege), palpând – dincolo de peisajele spiritualizate – „climatul interior”. Adică, acel chimism al scrisului, de luminozitate interioară, sigilându-i opera. Fiindcă, esenţial acelaşi, septuagenarul (n. 1947), spirit cultivat, împacă, în codul său imagistic, ca etern învăţăcel, prospeţimea senzaţiilor cu pedanteria livrescă şi sfiala sau emoţia juvenilă cu o tenace căutare de sine; sau poetica beatitudinii cu stilul prozaic (testat, de pildă, în Vocea interioară, 1987). Ca „latin răsăritean”, „plin de năluci” cândva, Adrian Popescu – ne prevenea în Cântec de vârstă – nu abdică de la „înţelesul minunii”. Iată liantul tainic care, peste ani, asigură coerenţa desfăşurărilor sale scriptice, impunând un nume de vază al poeziei de azi.