Cireaşa

Câtă vreme am privit cu toată atenţia pluta şi am mânuit undiţa în funcţie de mişcarea ei, nu m-am gândit la mâncare, la faptul că mi se făcea din ce în ce mai foame. Pe la cinci după-amiază, sătul de opoziţia peştelui de a-mi cerceta râma, mi-am strâns sculele şi am pornit spre casă. Nu pe cărarea care tăia pieziş lanurile, evitând astfel ocolul pe care-l făceai abordând perpendicular drumul; am ales deci să merg precum calul pe drum şi nu peste ogoare, deşi, cum am arătat, ocoleam. Mi-era foame şi deodată mi-am dat seama de ce luasem decizia de a ocoli: calea aleasă trece pe lângă cireşi.

Când venea, ca acum, vremea cireşelor coapte, drumul mărginit de cireşii plantaţi cândva de stăpânul moşiei era plin de copii. Dispăreau din peisaj pe măsură ce se terminau din copaci cireşele. Mai rămâneau doar câţiva vlăjgani care aveau puterea să rupă crengile mărginaşe sau din vârf care mai aveau cireşe pe ele.

În ziua şi la ora aceea nu mai era nici picior de copil pe drum. Se terminaseră cireşele, până şi graurii părăsiseră zona; şi mi-am dat deodată seama că luasem o decizie păguboasă şi că întârziam astfel să ajung acasă, unde bunica promisese că face plăcinte…

Cam pe la mijlocul distanţei dintre pădure (unde era iazul) şi sat, cred că pe la al nouălea sau al zecelea cireş, ochii lacomi zăriră cireaşa. Era pitită pe o creangă din interiorul coroanei şi era dolofană, dolofană. Mi-am dat seama că nu am cum ajunge la ea suindu-mă în copac, aventură periculoasă căci copacul avea tulpina înaltă, greu de escaladat. Am ales atunci varianta la îndemână căci, pe lângă undiţe, aveam un ciomăgaş bun pentru apărarea de câinii de pe la stâne. Mai întâi am încercat cu băţul undiţei, dar nu ajungeam până la fructul deocamdată oprit. Furios, am trecut la utilizarea bâtei. Abia după cam a zecea aruncare am reuşit să dau cireaşa jos. Pe care am căutat-o minute bune în iarba în care sărise.

Aş fi putut-o înghiţi într-o clipă, am ales însă să o plimb ca pe o bomboană în gură, până se va fi spart pieliţa, până se va fi desprins pulpa de pe sâmbure, până aveam să-l înghit şi pe acela şi până va mai fi rămas în gură dulceaţa vagă a fructului. Suficient timp ca eu să ajung deja în sat, unde chiar dacă totul dormita, erau destule care să-ţi distragă atenţia de la chiorăitul maţelor.

N-am să uit niciodată cireaşa aceea şi gustul ei. Completat curând de cel al extraordinarelor plăcinte cu urdă ale bunicii.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: