Rădăcini

S-ar putea spune că, odinioară, până şi un Matei Vişniec a plecat la muncă în străinătate! A plecat ca şi alţii, pe-atunci, fiindcă în ţara în care-şi avea rădăcinile nu-şi putea face treaba pentru care se simţea sortit, a plecat cam din acelaşi mare motiv care, din 1990, i-a făcut pe foarte mulţi alţii să se îndepărteze de casele în care-au fost legănaţi. Dacă acum un Matei Vişniec – caz extraordinar de cetăţean planetar ce are drept carte de identitate creaţia sa – este (ori s-a) convins că „sensul plecării este de fapt întoarcerea”, gândul acesta reprezintă o frumoasă perspectivă anume (concret şi fantast întărită-n milenii de Iisus ori, din alte poveşti ale lumii, de Marco Polo, de Iurii Gagarin şi de Neil Armstrong), ce doar aspiră a fi larg împărtăşită. De altfel, şi scriitorul consimte că, dintre milioane de români care s-au împrăştiat în lume, nu toţi vor fi desluşit acest înţeles al vieţii lor, deşi, uneori, (abia) copiii acestora sunt tentaţi să-şi caute rădăcinile. Bunăoară, într-un alt registru al faptelor reale, se întâmplă ca înfiaţi ajunşi tari pe picioare datorită părinţilor adoptivi să simtă chemarea „rădăcinilor” şi chiar s-o urmeze. Ei (re)găsindu-şi poate părinţii naturali, adesea în mizeria decăderii lor. Ce se întâmplă după aceea e mai dificil de desluşit şi imposibil de generalizat. Un Matei Vişniec e un caz extraordinar al omului ce revine la rădăcini întemeind şi durând.