„Oamenii au uitat să aplaude, nu ştiu să râdă decât la vulgarităţi”

„Cât despre Siret, aruncat pe graniţa Europei cu Ucraina, oraşul – fac vorbire din 2008 încoace, de când sunt conectat la realitatea lui – este un copil al Bucovinei, dat la casa de copii”, afirmă Ioan Mateiciuc, directorul Centrului Cultural din Siret

– Spuneţi-ne câteva lucruri despre dumneavoastră (referindu-vă la anii de şcoală şi la cei mai dragi oameni).

– Sunt destul de rezervat când vine vorba să povestesc despre mine, dar în semn de prietenie voi accepta provocarea lansată. Am fost şi sunt un copil fericit. Am crescut într-o familie de oameni simpli, cu frică de Dumnezeu, tata şi mama au ştiut să ne preţuiască şi să ne înveţe că atât iubeşti, cât dăruieşti. Vorbesc la plural pentru că am crescut în trei, mai am o soră şi un frate. Am urmat cursurile şcolii primare şi gimnaziale la Siret şi tot aici mi-am petrecut şi anii liceului. Nu cred că îmi aduc aminte foarte bine întâmplări din şcoala primară sau gimnazială, ştiu doar că am fost un copil de care nimeni nu s-a plâns niciodată. Citeam şi mă jucam mult în vacanţe, strângeam alocaţia pentru a-mi putea cumpăra cărţi şi când nu citeam, băteam mingea până târziu. La bloc am fost o gaşcă frumoasă, ingenioasă, niciodată nu ne plictiseam. Ştiam jocuri multe, foarte provocatoare şi în care ne consumam toată energia, poate de aia şi somnul era unul de care îmi aduc aminte cu plăcere. Un somn fără griji, limpede, în care visam mereu că zburam sau levitam, un cer albastru şi lucruri în jur care îmi zâmbeau întotdeauna.

– Continuaţi cu povestea despre copilărie!

– Când venea vorba de şcoală eram alt om, de o seriozitate ieşită din comun, mă temeam de greşeală şi încercam tot timpul să corectez la mine ce nu e bine. Mai apoi am plecat la Iaşi, unde am fost student pe sistem Bologna, prima generaţie. Am studiat ştiinţe politice la Cuza. După ce am terminat cu Iaşiul, prin 2008, am ales să mă reîntorc la Siret, să fac parte din echipa care visa la reconstrucţia oraşului. M-am angajat, evident, dar în paralel am făcut un masterat în istorie la Suceava, la „Ştefan”. La ora la care vorbim sunt adult, am o familie, am un job, nu cred în utopii, dar cred cu tărie în remodelarea societăţii româneşti. Cred că schimbarea se va face pe verticală, de jos în sus, iar salvarea se va face în grupuri mici. Nu cred în învăţare până la moarte, dar cred că generaţiile următoare au bagajul genetic şi puterea pentru a produce schimbarea. Sunt momente în care îmi place să visez, însă nu sunt momente în care să mă lamentez.

Sunteţi directorul Centrului Cultural din Siret. Cum este viaţa dumneavoastră aici? Povestiţi-ne despre activităţile trecute şi despre cele ce vor urma, despre lucruri care vă nemulţumesc sau despre schimbările pe care vi le doriţi.

– Sunt. A fi director nu e neapărat aşa de important. De fapt nici nu îmi place cuvîntul director, îmi sună din trecut. Prefer alte construcţii. Meritul mare e acela de a reuşi din postura de manager să arăţi cum se pot face lucrurile mai bine, funcţional, de a empatiza cu cei cu care lucrezi şi de a pune acţiunea şi actul artistic înaintea ta, nu de a trasa sarcini pentru a fi executate. Un dirijor nu stă în spatele orchestrei, el este cel mai bun muzician şi are o strategie, ştie partituri întregi, aude concomitent instrumente multiple, el e orchestra. Aşa managerul cultural e actul artistic. El dă tonul unei acţiuni reuşite sau ratate. În iarnă se vor face doi ani de când conduc centrul cultural. S-au întâmplat multe lucruri bune, sute de evenimente, unele irepetabile pentru Siret, altele mai puţin reuşite. De la concerte camerale la spectacole pentru copii. Am încercat să mobilizăm cultura în toate sectoarele şi să includem toate categoriile de oameni care au treabă cu oraşul. Am încercat să schimbăm paradigma cultural-funcţional sireteană şi să omogenizăm zonele de public la un nivel de care să fim bucuroşi că motorul moral, social, de prosperitate a unui oraş – cultura – funcţionează, scoate lumea din faţa televizorului şi o aduce în sălile de spectacole. Oamenii au uitat să aplaude, nu ştiu să râdă decât la vulgarităţi, şi-au pierdut răbdarea de a sta atenţi un ceas, nu ştiu valoarea actului cultural. Aceasta e menirea centrului, de a gândi un program, de a propune o ofertă culturală care să satisfacă toate zonele de public, să-i readucem în faţa artiştilor.

– Sunteţi preşedintele Asociaţiei Peter Tomaschek. Ce ar trebui să ştie lumea despre această asociaţie?

– De zece ani dă potenţă culturală Bucovinei, alături de alte ong-uri active. Astfel reuşeşte zona societăţii civile, susţinută de zona privată, să crească nivelul actului cultural în zonă. În perioada 19-23 septembrie se adună toată lumea la festivalul Folkever ajuns la ediţia a zecea, unde vom lansa o antologie de poezie cu 29 de poeţi prezenţi de-a lungul timpului la festival, vom discuta despre managementul cultural, artă, act artistic. Vor concerta Ada Milea, Bobo Burlăcianu, Adam’s Nest, Spam, Mici, Blue Monday Ministers, Eugen Toboş şi We singing colors.

Ce-i lipseşte oraşului Siret din punctul dumeavoastră de vedere? Dar Bucovinei ce-i lipseşte?

– Să încep cu Bucovina. Ea are de toate. Potenţial, peisaj, oameni buni, tradiţie. Nouă, ca locuitori ai zonei, ne lipsesc multe. Nu încercăm să privim în exterior şi să copiem metodele de bune practici pentru a creşte zona. Lipsesc oameni potenţi în fruntea judeţului, tineret educat care să vadă dincolo de „Paşte în Bucovina” şi „Crăciun în Bucovina”, dincolo de festivalul hribului şi al păstrăvului şi alte bâlciuri, oameni care ştiu despre istoria locului şi vor să o salveze, oameni verticali şi integri, asta îi lipseşte Bucovinei.

Cât despre Siret, aruncat pe graniţa Europei cu Ucraina, oraşul este – fac vorbire din 2008 încoace, de când sunt conectat la realitatea lui – este un copil al Bucovinei, dat la casa de copii. Mereu marginalizat de judeţ, mereu pus pe listă de aşteptare, niciodată prioritizat în politica de dezvoltare judeţeană. Un oraş autodidact, care respiră european datorită unei echipe de temerari care nu renunţă. Siretul scrie proiecte, pe unele le şi câştigă, şi aşa se dezvoltă.

Care este lucrul cel mai de preţ pentru dumneavoastră?

– Familia mea! Ea îmi dă energie şi îmi oferă echilibru.

Consemnează

 MĂLINA ANIŢOAEI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: