UN ARHITECT CULTURAL

Eugen Simion, laureat al Premiului Naţional „E. Lovinescu”, Fălticeni, aprilie 2017

Deşi un mare neliniştit (cum, deseori, s-a mărturisit), Eugen Simion (n. 25 mai 1933), printr-un tenace efort de autoconstrucţie, probându-şi strălucit vocaţia, având şi şansa longevităţii, cu o bătrâneţe dinamică (rodnicie editorială şi proiecte de amplitudine culturală), face figura unui ins cordial, de evidentă civilitate, ca om de lume. Este, recunoştea însuşi criticul, „fructul voinţei”. Chiar dacă „zbierătorii din Cetate” nu obosesc, iar „retorica jelaniei” e practicată sârguincios. Un arhitect cultural, vom spune, o figură spiritualizată, de rafinament francofon, un constructor preocupat de soarta literaturii noastre, animat, printre atâţia demolatori, de mari proiecte, în pofida defetismului proverbial (ca blestem etnic). Un eurolucid (vezi colocviile Penser l’Europe), lansând şi coordonând iniţiative de miză majoră, de la tentativele (împlinite) de reconstrucţie instituţională pe filieră academică (fiind, două mandate, în fruntea Academiei) la izbânzi editoriale de ecou: DGLR, Atlasul lingvistic, Cronologia vieţii literare româneşti, operele clasicilor în colecţia de tip Pleiade. Dar, înainte de toate, un comentator avizat al literaturii, cultivând stilul epic, citit şi pentru frumuseţea textelor sale. Cu bucuria lecturii, deci, într-o proză de idei, excelând în arta portretistică, fără a neglija „lectura vieţii”. Cu diagnostice corecte, cu judecăţi credibile, sedimentate, interesat de înnoirea discursului critic. Şi acuzat, discret sau făţiş, taman pentru „monotonia corectitudinii”. Or, în viesparul scriitoricesc, Eugen Simion încearcă să fie un spirit obiectiv. Cumpănit, cu o „egalitate de umoare”, chiar excesiv-prudent pe alocuri, el examinează cu ochi de moralist „haosul fierbinte al momentului”; vrea o lectură „liberă, lentă, avizată”, eliberând astfel vocile textului şi redescoperindu-se (mereu) pe sine, palpând creaţii în mers şi creionând un destin de epocă. În fine, temperanţa, rezumând sugestiv, împiedică erorile flagrante. Să nu uităm, Eugen Simion nu este un pionier, ci, aşa cum s-a spus (uneori maliţios), un critic „de consolidare”. Nu poate vibra? Ar fi o răutate să preluăm afirmaţia (strecurată de cârcotaşi, nu puţini, cei care confundă – nepermis, dar cu bună ştiinţă – criteriile şi lipesc, cu o uşurinţă iresponsabilă, etichetele). Acel „portret al operei” creşte descriptiv din felii analitice şi exigenţă morală, dovedind echilibru şi autoritate: adică, altfel spus, Eugen Simion, personaj subţire, seniorial-prudent, inspiră încredere şi este, recunoştea Nicolae Manolescu, „un critic ascultat”.

Fireşte, nu a fost ocolit de mizeriile vieţii literare; se luptă cu mentalitatea feudală care vrea să juguleze critica (câţi scriitori, să recunoaştem, nu visează – în secret ori ba – să vasalizeze un critic?). Cu harta scrierilor unui autor în faţă, criticul oficiază; fraza sa se aşterne cu eleganţă, rezervată şi sobră, fără plăcerea execuţiei. Eugen Simion nu este un critic posomorât, lansând replici joase; respinge fără cruzime, propune cărţi luminoase, deşi deziluziile vin, îl încearcă („nu ştiam ce mă aşteaptă”, se apăra – candid – autorul); în fine, intelectualismul său suportă rafalele unor arţăgoşi polemişti de ocazie, coborând (inevitabil, oare, la meridianul nostru balcanic?) temperatura dialogului înspre colcăiala patimilor neînfrânte, revanşarde.

Vom recunoaşte că Eugen Simion a devenit o instituţie. Criticul ne înlesneşte o „lectură” a ultimelor decenii literare, descoperind istoricitatea şi continuitatea. El are sentimentul valorilor şi e mereu atent la context. Propune rezumate în stil călinescian (de fineţe analitică, fără imaginaţia fugoasă şi furibundă a „divinului critic”), grefate însă pe un temperament lovinescian. „Lecţia” lui Lovinescu lucrează. Ea este, înainte de orice, o lecţie morală. Criticul de la Sburătorul îşi învingea „fondul de nelinişti” (temperamentul, în ultimă instanţă), afişând un scepticism „cordial şi creator”. Confiscat de literatură, el devenea un personaj literar, exprimând exemplar un destin, croit pentru „o profesiune aspră”. Simţul valorilor, imperativul etic, capacitatea de expresie, distanţa (care nu trădează comunicarea şi comuniunea) converg şi propun o mască lovinesciană. Critic-sinteză, Eugen Simion trăieşte la rându-i, probabil, o dramă temperamentală; dar admiraţia pentru Lovinescu nu înlătură iradiaţia altor modele. Categoric, se fereşte de excese. O „curiozitate sinceră”, zicea Ovid S. Crohmălniceanu, îl mână fără istov, dar nu cade în capcana fanatismului. E interesat de achiziţiile metodologice, dar nu este un „metodolog”; evită, repet, fanatismul metodelor, testându-le pe rând. Ceea ce contează este existenţa care se caută şi se exprimă, dezvăluindu-şi „tonul fundamental”. Puterea de a ajunge la creaţie cheamă viaţa ideilor: şi, neapărat, proza ideilor. Eugen Simion caută acel „dincolo” al operei, descoperă figura ziditorului, a celui „îngropat” în text; o figură morală în ultimă instanţă, apărând demnitatea şi responsabilitatea ideii de scriitor. Privirea sa – sceptică, de sus – nu scapă detaliile semnificative. Strălucit analist, criticul desfăşoară pânze epice, lăsând să se vadă la tot pasul plăcerea scriiturii. El interoghează peisajul istorico-literar şi recurge, deseori, la portretizări. Evită aerul funerar, tirania gustului, imperialismul opiniei. Are instinct epic şi mai puţin o armătură teoretică. Câtă vreme opera e chiar „voinţa noastră”, din experienţa franceză, de pildă, Eugen Simion reuşea o redescoperire de sine: traversând alte medii, respirând altă spiritualitate, criticul află rostul propriei existenţe.

„Personaj bovaric”, narcisiac (după unii), criticul, aparent imperturbabil, se străduieşte „să-şi ţină firea”, rezistând la ceea ce, îndreptăţit, numea „comedia vanităţilor rănite”. „Fantezia neagră” a contemporanilor îl deprimă; dar apără cu cerbicie libertatea spiritului, condiţia etică a creatorului, autonomia esteticului. Şi încearcă să-şi ţină în frâu umoarea, ferind-o de „salturi acrobatice”. Un efort enorm, invizibil, câştigător, constatăm; chiar dacă, în clipele grele, recunoaşte că „cel mai greu pentru un critic român este să-şi ascundă dezamăgirile”. Iar ele au venit / vin în avalanşă, dacă ar fi să pomenim doar istoria tulbure a anilor postdecembrişti.

***

Polarizând frontul critic, contenciosul revizuirilor, domolindu-şi, totuşi, în anii din urmă, furiile revizioniste, întreţine gâlceava; binevenită, dealtminteri, dacă nu cade în emoţional şi inchizitorial, reproblematizând, firesc, proiecţia canonică (preluată, de regulă, inerţial) şi definind un metabolism cultural normal prin asumarea literaturii „exiliste”. Angajând, desigur, şi alte teme (conexe, sensibile) precum, de pildă, colaboraţionismul, rezistenţa prin cultură, mitul „situaţiei ireversibile”, cu toată gama reactivă (resemnare, pasivitate, disimulare, disidenţă ori grade de angajare).

Cruciada revizuirilor, igienizând climatul, dincolo de discordiile vieţii literare şi tectonica generaţionistă sau uzura didactică, ar putea oferi o nouă şansă unor opere şi autori. Reevaluările presupun recitiri, cu alţi ochi, fireşte. Gestul în sine ar însemna, tacit, recunoaşterea unor erori de judecată (ca autorevizuire); dar operaţiunea, deşi necesară, se dovedeşte inutilă, constata Gh. Crăciun, de vreme ce nu poate inventa valori „care n-au existat de la început”. În plus, rescrierea Istoriei literare vizează, spuneam, reîntregirea ei, recuperând valorile exilului, provocând noi „turbulenţe”. Prin recalibrare, vor fi, desigur, pierderi la bursa valorilor literare.

Or, cercetarea peisajului literar identifică, la o rapidă ochire, fie spaima de revizuiri (blocând procesul), fie, dimpotrivă, canibalismul axiologic, demolator. Pornind, fireşte, de la preceptul lovinescian, criticul de la Sburătorul vorbind de teoria mutaţiei valorilor estetice şi a autonomiei artei. Şi înţelegând procesul, în primul rând, ca autorevizuire.

Cei care vesteau o nouă ordine literară, constată, iritaţi, că sacrosancta ierarhie şaizecistă, alimentată ani în şir cu „epitete entuziaste”, rezistă încă. Că o nouă imagine axiologică a literaturii noastre întârzie, chiar dacă nimeni nu pare să conteste necesitatea revizuirilor. E vorba, mai degrabă, de o accepţie formală, de un discurs inerţial al frontului critic, dacă „liberalizarea” înseamnă pulverizarea unor dogme şi cutume, defrişarea spaţiilor tabuizate. După cum (aici ne întâlnim cu opinia lui I. Simuţ), revizuirile postdecembriste au un ton vindicativ moral. Şi în asta rezidă şi slăbiciunea lor, cum a avertizat, repetat, academicianul Eugen Simion.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: