Cu inima în Grădina Maicii Domnului

Viaţa ca un ou pascal

Atunci când m-a adus soarta pentru totdeauna la Cernăuţi, o amară porţiune de timp n-am trăit, ci am plutit prin nori de tristeţe. După studenţia de la Chişinău, oraşul din apropierea vetrei mele străbune îmi era străin şi rece. Nu aveam cui spune „Buna ziua”, nu auzeam vorbă românească, rar întâlneam chipuri cunoscute… Nu ştiam atunci că românii n-au dispărut cu totul din Cernăuţi şi că atât de aproape trăiesc oameni de care aveam să mă leg sufleteşte peste ani.

O fărâmă din dragostea mea pentru Cernăuţi le aparţine soţilor Maria şi Nicolae Haisan (doamna Maria mi-a atras atenţia că în documentele româneşti numele de familie al socrului ei din Forosna era înscris Haisan, dar nu Gaisan). După ce ne-am apropiat mai bine, mi-a reapărut în memorie un episod din adolescenţă. În duminica Paştelui, mai întotdeauna îi vedeam la cimitirul din Boian, unde mergeam şi eu cu părinţii la mormintelor dragilor noştri dispăruţi. Era imposibil să nu observe cineva acea frumoasă pereche, mai ales figura monumentală a bărbatului, care păşea încet şi apăsat din urma sprintenei sale Marii.

„E de la noi, Maricica, farmacista, fata Savinei Striencu”, spuneau mătuşile bătrâne, bucuroase că doamna de la oraş se salută cu „Hristos a înviat!” şi le acordă atenţie. Pentru ele nu conta că dna Maria era mai mult decât o farmacistă: din 1975, când s-a transferat cu serviciul de la Lipcani la Cernăuţi, şi până în 2010 (s-a pensionat depăşind al şaptelea deceniu) a deţinut funcţia de şefă a secţiei de informare la Direcţia regională a farmaciilor. Pentru oamenii satului, mai mult decât orice funcţie şi rang, aveau importanţă cumsecădenia acestei femei, străduinţa-i de a nu refuza nimănui mâna de ajutor.

Aşa a fost crescută din leagăn şi aşa şi-a mistuit inima, adunând griji şi dureri, împărţind din bucurii şi bunătate, timp de opt decenii, rotunjite de curând, în a patra zi a lui Prier. Inima îi dă tot mai des semne că nu e de piatră, ba chiar a prevenit-o nu o dată că a ajuns să fie ca o jucărie stricată. „Tu eşti bolnavă de prea multă inimă. Prea le pui pe toate la suflet. Mai încetineşte, că n-ai să răstorni lumea…”, o probozeşte soţul cumpănit în toate anotimpurile vieţii. Dar, ce e din născare, leac nu are. Paşii îi sunt mai lini, dar inima Mariei bate ca în tinereţe cu dorinţa de a nu sta locului.

Îşi vede viaţa ca un ou pascal, multicolor încondeiat, pe care aproape n-a mai rămas loc pentru noi izvoade. Deşi are medic în casă, resemnată, îşi încredinţează inima mai puţin doctorilor şi în întregime lui Dumnezeu. I-a fost dată fericirea să vadă aievea de multe ori în viaţă lucrarea miraculoasă a Creatorului.

Când a ajuns prin clasa a patra – a cincea, învăţând alfabetul latin la lecţiile de franceză, Maria a prins interes pentru cărţile româneşti ascunse de bunică-sa în podul casei. Erau cărţi de rugăciuni, manuale de religie din timpurile când bunica Frăsâna umbla la şcoala austriacă. Cel mai mult a impresionat-o o cărticică în care a citit că Bucovina este Grădina Maicii Domnului. De la acel moment, n-o speriau greutăţile, crezând fierbinte că Sfânta Născătoare le poartă de grijă oamenilor din Grădina-i înfloritoare. N-a părăsit-o nicicând credinţa în puterea protectoare a Sfintei Fecioare, credinţă întărită şi de cuvintele unui monah de la Putna:

– Am văzut războiul, am trecut prin greutăţile refugiului în România, am scăpat cu viaţă în foametea din iarna lui 1947. Nu degeaba Bucovina noastră este numită Grădina Maicii Domnului. Sfânta Fecioară ne fereşte de mari catastrofe – cutremure, vântoaice distrugătoare… Odată, la comemorarea dragului nostru dispărut Mircea Motrici, manifestare găzduită de „Zorile Bucovinei”, au fost prezenţi cu rugăciuni şi cuvânt de amintire doi călugări de la Mănăstirea Putna. M-am apropiat de cel mai în vârstă, întrebându-l dacă într-adevăr scrie în cărţi despre Bucovina ca Grădină a Maicii Domnului, sau poate eu nici n-am citit aşa ceva, dar numai am visat în închipuirile mele de copil.

Părintele de la Sfânta Mănăstire a încredinţat-o că a citit şi el acelaşi lucru şi că moşia lui Ştefan cel Mare stă sub pavăza Domnului. A mai trecut prin întâmplări de care nu se îndoieşte că sunt lucrarea lui Dumnezeu. O fericită întâmplare este că, după absolvirea Institutului de farmaceutică din Odessa, n-a fost primită la Cernăuţi. Având învoirea comisiei de repartizare, a încercat să se aranjeze cu serviciu aproape de casă, dar aici i s-a spus că n-au locuri de muncă pentru „străini”. N-a mai stat să li se închine celor ce o considerau străină, s-a dus glonţ la Lipcani, unde era nevoie de specialişti ca ea. Acolo l-a întâlnit pe doctorul Nicolae Haisan, proaspăt absolvent al Institutului de medicină din Chişinău. După primul schimb de priviri, drumurile li se întretăiau parcă înadins ca să se unească şi să trăiască deja de 58 de ani împreună. Familia şi fiul au luat naştere la Lipcani, iar temeinicia casei de piatră au zidit-o la Cernăuţi, unde, după cum s-a adeverit mai apoi, era mare trebuinţă de Haisani – doctorul Nicolae lucrează până în prezent, la vârsta-i venerabilă de 85 de ani, la dispensarul pe care l-a condus de-a lungul anilor.

În razele miracolelor divine Maria îşi vede şi alte cotituri ale vieţii. Nu se ruşinează de obârşia-i ţărănească. Până a ajunge orăşeancă în toată legea, a crescut în căsuţa de la şosea a părinţilor dintre Boian şi Lehăceni, alături de trei fraţi. Îl socotea de bunic pe Ion Bogoslaveţ, mult mai târziu având să afle că tatăl drept al mamei sale a murit în primul război mondial, iar bunica Frăsâna mai avea un fecior când s-a recăsătorit. De fapt, bunicul Ion nu făcea deosebire între copii, fiind pentru toţi mai bun decât un tată adevărat. A plâns ca după feciorul său, când a aflat cum a murit Ionică, luat de ruşi în lagărul de la Onega. Sfârşitul l-a găsit în tren, la întoarcerea acasă. Pe la Jmerinka a fost aruncat din vagon, din mersul trenului, astfel procedându-se cu morţii.

Tatăl Mariei a scăpat de Onega, fiind înrolat în armata română. Iar bunelul Ion Bogoslaveţ, care lucra la căile ferate, şi-a pus în siguranţă familia insistând să se refugieze cu toţii în adâncul României.

O miraculoasă întâlnire

Dna Maria Haisan evocă crâmpeie din memoria-i de copil:

– Era în iarna lui 1944, cu câteva luni înainte de a doua neaşteptată „eliberare”. Bunelul a intrat val-vârtej în casă, grăbind-o pe bunica să strângă lucrurile de mai mare trebuinţă… „Cum s-o las pe Savina cu patru copii?” (fratele cel mic, Traian, avea numai două luni), începu să plângă bunica. „Cine ţi-a spus c-o lăsam pe Savina!”, s-a răstit bunelul. Au pus în desagă ce le-a nimerit sub mână, au hrănit animalele din grajd, lăsând lângă văcuţă ciubărul cu apă… Când ne-am întors după un an şi jumătate, căsuţa noastră era ocupată de-o familie de ucraineni. Trăiau ca în cort, plodind iepuri în casă. Am stat pe la vecini până ne-am recăpătat gospodăria. Mama a avut mare chin, căci iepurii au săpat tuneluri pe sub pământ, din casă spre capătul grădinii. Ne-am muncit mult până am scos toată mizeria.

Zilele Mariei s-au luminat când a mers la şcoală, nimerind în aceeaşi clasă cu Tamara, fiica preotului Boris Ţapu. Era oaspete drag în casa cucernicului părinte. De la preoteasa Zinaida, iscusită gospodină, de o bunătate rar întâlnită, a învăţat secrete culinare, mai ales să coacă dulciuri delicioase. Nu o dată a primit în dar de Paşti de la mama prietenei sale o rochiţă sau altceva cusut de mâinile preotesei. Datorită Tamarei şi-a ales farmaceutica. Fiind pasionată de sport, la început a înaintat documentele la facultatea de educaţie fizică. Părinţii nu erau încântaţi de alegerea ei, socotind că nu e profesie potrivită pentru o fată. Întâlnindu-se la Chişinău cu Tamara, şi-a schimbat decizia, spre marea bucurie a părinţilor, ambele susţinând admiterea la Odessa. Un timp au locuit împreună, îşi împărţeau din pachetele primite de acasă, fiica preotului, desigur, având întotdeauna din ce împărţi.

Prinsă în vârtejul tinereţii, întâi cu grijile studiilor şi ardoarea competiţiilor sportive la facultate, apoi cu ascensiunea profesională şi creşterea fiului, Maria a şi uitat de drama refugiului în România. Trecutul, însă, se întoarce uneori într-un mod incredibil, imposibil de imaginat, dacă nu l-ai retrăi aievea. Prin 1968 a fost prima dată în România, după refugiul din 1944. Îi trec furnici prin tot corpul ori de câte ori derulează firul acestei poveşti:

– Mă întorceam cu bărbatul de la o mătuşă, sora tatălui meu. Trenul ne ducea spre Haţeg, o localitate bănăţeană. Priveam prin geam, dusă cu gândul departe… Nici n-am observat când alături de noi s-a aşezat o femeie necunoscută. Deodată îi spun soţului că intrăm în comuna Bucova şi o să-i arăt cantonul unde am trăit un an şi jumătate în timpul refugiului. Femeia din compartimentul nostru m-a întrebat mirată cine sunt că ştiu de canton. Numele de familie al tatei nu i-a spus nimic, dar când am pomenit de mama, de Savina Bogoslaveţ, necunoscuta a rămas fără grai. Aflând cine stă lângă mine am încremenit şi eu. Era mama Sanda, vecina noastră din Bucova, care ne-a ajutat să supravieţuim în groaznica iarnă din 1944. Şi mama, şi ea aveau copii de ţâţă. Bărbaţii luptau pe front, tot greul căzuse pe umerii femeilor. Mama şi cu Sanda se rânduiau – una mergea la lucru în câmp ori cu vitele în munţi, iar alta rămânea să alăpteze băieţeii. Noi o numeam pe Sanda mamă, iar fiul ei, Romăluţă, îi spunea la fel mamei noastre. După plecarea noastră, mama Sanda ne-a căutat prin Crucea Roşie. Credea că nu mai suntem în viaţă, se uita la mine ca la un înviat din morţi. Degrabă a trebuit să coboare. Prin sat trenul avea viteză minimă şi mama Sanda ne-a însoţit (noi în vagon, dar ea pe jos) până la capătul comunei. I-am dat adresa de la Lipcani şi de la Boian. Am fost de câteva ori la ea în ospeţie, ne-am întâlnit cu „fratele” Romăluţă, adunând atâta bucurie că ne ajunge pentru câteva vieţi.

Casa în care încape întreaga Românie

A încăput şi poate să mai încapă ori de câte ori vine la noi aşteptata Românie. Deşi am mai scris despre ospitalitatea proverbială a soţilor Haisan, cred că nu e de prisos să amintesc încă o dată. Nu trăiesc în palat boieresc, însă la ei întotdeauna s-a găsit loc pentru oaspeţi, exact ca în povestea cu mănuşa fermecată în care au încăput toate vietăţile pădurii. Acum nu e o problemă cu locurile la hotel, ca mai înainte, când au început să ne viziteze delegaţii din România. Casa soţilor Haisan a fost mereu cu uşile deschise pentru toţi oamenii buni care au avut nevoie de găzduire. Am mai scris cândva că dacă şi-ar fi făcut doar câte o poză cu toţi care au înnoptat sub acoperişul lor, nu le-ar ajunge pereţii apartamentului de pe strada Pereiaslavska din Cernăuţi să expună galeria de portrete. În schimb, odăile deveneau parcă mai încăpătoare când pe neprins de veste le băteau la uşă oaspeţi-proaspeţi, de obicei, invitaţii unor societăţi româneşti. Căldura inimilor primitoare făcea ca găzduirea să fie mai bună decât într-un hotel de cinci stele. Dacă s-ar încumeta să le întoarcă vizitele, sau să răspundă la invitaţiile primite din partea oaspeţilor, soţii Haisan ar trebui să umble numai pe drumuri, n-ar mai fi de găsit acasă. Au ei însă o lege nescrisă, preluată de la părinţi: „Când faci un bine, uită, dacă faci un rău, aşteaptă să ţi se întoarcă”.

De a lor „cas’cea-mare”, unde soţii Haisan au primit musafiri de pretutindeni, mă leagă şi pe mine o sentimentală amintire. Prin 2006, pe la sfârşit de an, în acea „cas’cea-mare” am primit cel mai frumos dar de carte – un volum de poeme (cu autograful autorului) de la Grigore Vieru, sosit la Cernăuţi, împreună cu Mihai Cimpoi, la o manifestare de respiraţie românească. Pentru voinicul Mihai Cimpoi, gospodina a pregătit camera cea mai spaţioasă, iar pe Grigore Vieru, firav cum îl ştim, l-a poftit în „salonul” mic. Poetul se simţea cam rău după drumul lung de la Chişinău, gazda umblând în jurul lui cu un pumn de medicamente.

Au înnoptat la ei şi savanţi, şi scriitori, şi consilieri, şi parlamentari, dar n-au făcut niciodată deosebire între musafiri. Fie oameni simpli, sau de rang mai mare, au pus pe masă ce aveau la bucătărie şi toţi au rămas mulţumiţi. Odată, la invitaţia Societăţii „Mihai Eminescu”, a sosit la festivalul „Florile Dalbe” un cor de copii din Bacău. Dna Maria s-a oferit să primească vreo patru-cinci persoane, dar, văzând că au rămas încă opt copii cu profesorii lor, i-a poftit pe toţi. Deşi s-au înghesuit la somn jos pe podea, a fost cea mai veselă sărbătoare din preajma Crăciunului. De câteva ori, în această casă mare, am stat la masa de ajun, întâmpinând cu cele mai apropiate neamuri ale cinstitelor gazde Crăciunul românesc. Dragostea lor românească şi-a găsit expresie în dorinţa de a ajuta şi dărui. Dna Maria a stat la începuturile activităţii Societăţii medicale „Isidor Bodea”, a însoţit prima caravană de ajutor la Suceava, în zilele revoluţiei române. Spre deosebire de unii „patrioţi” care nu şi-au învăţat copiii măcar câteva cuvinte în română, soţii Haisan l-au purtat pe fiul Sergiu la ŞM nr. 10 de la Roşa. Deşi erau ocupaţi cu serviciu, deţineau funcţii responsabile, îşi croiau timp să-şi ducă copilul la şcoala românească, înfruntând zilnic un drum destul de lung.

Din 1980, când au primit apartamentul, şi până în ziua de azi prin casă le-au trecut oaspeţi din întreaga Românie, printre cei mulţi fiind unul cu totul deosebit, care le-a rămas nu doar ca musafir, ci ca cea mai dragă şi apropiată rudă. Un nor de tristeţe se lasă peste aura icoanelor din casă, când gazdele îşi amintesc de Mircea Motrici. Chiar pe cel mai apropiat, care le umplea sufletele de voie bună şi le-a ţinut lumânările în faţa altarului la sfânta taină a cununiei, au trebuit să-l piardă pentru totdeauna. Mircea Motrici este rana sufletului lor de-a pururi deschisă.

Un timp au suferit dureros plecarea în străinătate a unicului nepot, Valentin, acel băiat miruit cu harul divin al cântecului, care ne făcea să lăcrimăm de profunzimea lirică a romanţelor eminesciene. Mai ales, când Valentin Haisan cânta cu extraordinară largheţe a sufletului şi vocii „Seara pe deal”, trăiam aievea misterul cosmic al versului eminescian. Doamna Maria i-a vegheat mulţi ani desăvârşirea artistică, sperând că nepotul îşi va continua studiile în România şi pregătindu-i terenul pentru un frumos viitor în universul vocaţiei sale. Soarta, însă, i-a aşternut în faţă alt drum. Tânărul a urmat o chemare mai prozaică. Acum trăieşte la Madrid, unde a reuşit să deschidă un mic magazin. Îşi bucură bunicii cu un strănepot, continuator al bunului lor nume, poate şi al talentului dat de Dumnezeu tatălui său, dar rămas deocamdată nevalorificat.

 MARIA TOACĂ

 Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: