Pelerin prin Moldova istorică

Mănăstirea Vărzăreşti

 Amplasată pe un loc deosebit de pitoresc, o colină înaltă, Mănăstirea Vărzăreşti – Nisporeni este cea mai veche dintre mănăstirile basarabene. Pitorescul ansamblului se datorează mai ales faptului că mănăstirea este amplasată pe un loc ridicat (satul fiind situat în vale), care accentuează dominanta ei verticală. Astfel, mănăstirea poate fi observată de la distanţă, fapt ce constituie un stimulent psihologic pentru credincioşi. Deschiderea mănăstirii spre sat relevă dubla misiune pe care a avut-o aceasta de-a lungul timpului, cea istorică – rolul de fortăreaţă, fiind clopotul protector al ţinutului Lăpuşnei – şi cea spirituală, prin care s-a împletit credinţa străbună cu destinul neamului.

 După datele documentare, Mănăstirea Vărzăreşti este ctitorie a boierului Stan Vărzări. Despre această mănăstire se vorbeşte pentru prima dată în 25 aprilie 1420, de către Alexandru cel Bun, în hrisovul pe care-l dă boierului său Venea pentru dreapta şi credincioasa lui slujbă, prin care întăreşte nişte moşii, fixându-le şi hotarele. În acest document se vorbeşte şi despre Kişno-Varzareva mănăstirea ca fiind un hotar al moşiei ce se dă acestui boier. Într-un timp, această mănăstire a fost pustiită de tătari. A fost reînnoită la 1770 de către proinprotopopul Constantin Măcărescu, cu tatăl său preotul Vlasie, care mai târziu s-a numit în călugărie Varlaam. După tradiţie, a fost prădată de tătarii din Basarabia de două ori, până în anul 1776. Până în 1862 exista numai o singură biserică cu hramul Sf. Dumitru. Biserica era de lemn, pe temelie de piatră, acoperită cu şindrilă, clădită în 1796, de protoiereul Macarevici, având şi o clopotniţă, ridicată din 1835. În locul unei alte biserici de lemn, în 1863, s-a zidit o biserică de piatră. În anul 1926 mănăstirea avea două biserici: cea din 1796 şi cea din 1863. Până la 1815 era mănăstire de călugări, după această dată s-au adus călugăriţele din desfiinţatul schit Cosăuţi. Astăzi, mănăstirea are 30 de vieţuitoare.

Mănăstirea Vărzăreşti este un punct de atracţie nu numai prin faptul că este cea mai veche mănăstire din spaţiul basarabean şi că menţine un duh de sihăstrie, chiar dacă se află în apropiere de sat, dar şi din motivul că găzduieşte sub ale sale bolţi Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, cunoscută sub numele de la Vărzăreşti, o părticică din Lemnul Sfintei Cruci, precum şi multe părticele de moaşte ale sfinţilor care, prin prezenţa lor, îndeamnă atât vieţuitoarele din mănăstire, cât şi pelerinii credincioşi să păstreze duhul trăirii autentice a vieţii întru Hristos.

În perioada interbelică, sub stăreţia maicii Evlavia Frunză, mănăstirea a sporit, având peste 100 ha de pământ arabil, pe lângă cele 5 ha de vie, 2 ha de livadă, iazuri, avea o obşte numeroasă, compusă din 200 de vieţuitoare.

A urmat al Doilea Război Mondial, şi pentru mănăstire o perioadă de temeri şi încercări. În 1944, gospodăria mănăstirii a fost confiscată de noii stăpânitori ai ţării. Ultima stareţă a Mănăstirii Vărzăreşti a fost monahia Platonida. În primăvara anului 1959 au dat jos clopotele, au scos icoanele, cărţile bisericeşti, arhiva, odoarele, le-au încărcat şi le-au dus spre a le da foc. Au fost închise cele două biserici şi corpuri mari, maicile fiind lăsate să trăiască în continuare în căsuţele lor. Pe atunci erau 50 de călugăriţe şi surori, din care unele au plecat în lume de frica comuniştilor, dar majoritatea au rămas la mănăstire, printre care şi maica stareţă Platonida.

Complexul monastic a fost devastat, clopotniţa şi un corp ce adăpostea atelierul de ţesut şi de cusut au fost şterse de pe faţa pământului. Biserica de vară Sf. Dumitru a fost transformată în depozit alimentar, iar cea de iarnă, în clubul satului. Într-un corp cu chilii s-a deschis şcoala, care mai târziu a ars.

Cu timpul, ansamblul monastic s-a degradat, şcoala s-a mutat în alt loc, biserica de vară s-a ruinat, rămânând fără turlă, iar clubul, din cauza proastei întreţineri a bisericii care îl adăpostea, s-a transferat în altă parte. Numai căsuţele celor 15 monahii şi surori care mai erau în viaţă în 1989 au rămas intacte şi pline de căldură şi ospitalitate. Pentru restabilirea mănăstirii a fost creat un comitet din 15 oameni, în frunte cu părintele bisericii din satul Vărzăreşti, Vasile Plăcintă. Cu suma adunată, în 1991 a început reconstrucţia Mănăstirii Vărzăreşti, cârmuită de prima stareţă, monahia Feodosia, până în anul 1994. Maica Feodosia a venit la această mănăstire în 1949, unde după câţiva ani de ascultare s-a călugărit. Duhovnic al mănăstirii a fost numit preotul Vasile Plăcintă, călugărit cu numele Serafim, care şi în prezent supraveghează lucrările de reparaţie a complexului monastic. În 1994, noua stareţă, monahia Gheorghia, a pornit lucrările de restaurare a Bisericii Sf. Dumitru, lucrări făcute din banii adunaţi de la credincioşi, dar şi cu fonduri primite de la preşedinţia statului.

În 1998, biserica de vară arăta aproape finisată, rămânând să fie pictată în interior. Pereţii bisericii sunt împodobiţi cu diferite icoane vechi, din care menţionăm icoana Maicii Domnului de la Vărzăreşti, ferecată în argint pe 4 mai 1904. E cert că icoana e mai veche decât ferecătura, dar nu dispunem de informaţiile necesare stabilirii originii şi vechimii ei. În jurul bisericii se văd şi astăzi pietre funerare, şterse de timp.

Numărul obştii a crescut de la 15 la 30 vieţuitoare. Toate slujbele se fac în limba română, indiferent de naţionalitatea celor din obşte şi a creştinilor care vizitează acest locaş sfânt.

Vizitând Mănăstirea Vărzăreşti, ctitorie a lui Alexandru cel Bun, vezi ceea ce a rămas din gloriosul ei trecut, din năzuinţele şi speranţele strămoşilor noştri, care au sădit în acest pământ sămânţa iubirii faţă de Dumnezeu şi neamul său, pe care l-au stropit cu sângele lor, cu sudoarea lor şi l-au îngrijit generaţii întregi ca noi, urmaşii lor, să ne bucurăm acum de limba noastră dulce ca mierea, dar mai ales de patrimoniul spiritual păstrat şi lăsat nouă, spre mântuirea noastră.

 Dr. VASILE M. DEMCIUC