Medicul de familie

Medicul de familie al copilăriei mele a fost un sanitar din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Acesta fusese brancardier. În momentele de încetare a focului pe linia întâi culegea răniţii de pe câmpul de luptă, transportându-i, împreună cu colegii săi, spre punctele de prim ajutor sau spre spitalele de campanie situate mai departe de linia frontului.

Atunci când se îmbăta, povestea cum îi ajuta pe medicii chirurgi să amputeze membrele inferioare sau superioare ale ostaşilor grav răniţi în timpul confruntărilor militare. Fiind un om înalt şi foarte puternic, se lăsa cu toată puterea asupra bietului rănit, imobilizându-l total. Astfel oferea medicului chirurg posibilitatea de a înlătura membrele ferfeniţe de schijele obuzelor sau al minelor pe care aceştia călcaseră. De multe ori anestezicele lipseau cu desăvârşire, dintr-o mie de motive. Locul lor era luat de alcool. Soldaţilor grav răniţi li se ofereau cantităţi destul de mari pentru a le atenua durerile îngrozitoare. Morţi de beţi, li se punea între dinţi o bucată de lemn, după care erau imobilizaţi de puternicul brancardier. Acesta îi spunea chirurgului că pacientul este pregătit pentru operaţie.

Grozăviile trăite şi văzute pe linia întâi, mai apoi povestite consătenilor, provocau groaza în rândul ascultătorilor. Mulţi îl evitau, considerându-l mai degrabă un cioclu decât un cadru sanitar, căruia urma să-ţi încredinţezi trupul pentru a fi tratat.

După război, din cauza lipsei cadrelor sanitare, a fost promovat în funcţia de oficiant sanitar. Asigura, atât cât se pricepea, asistenţă sanitară locuitorilor fostei comune Rotopăneşti, împreună cu o moaşă, handicapată din punct de vedere fizic şi cu superficiale cunoştinţe despre trupul omenesc.

Pentru a-şi asigura surse mai mari de trai, oficiantul şi-a minţit consătenii că a adus de pe front un aparat Roentgen cu care urma să facă raze la oamenii bolnavi, contra cost. Pe vremea copilăriei mele oamenii credeau că expunerea la un aparat Roentgen îţi făcea bine. Ei nu desluşeau că acest aparat era folosit pentru identificarea unor fracturi sau a unor afecţiuni grave ale organismului.

Din cauza sărăciei cumplite în care trăiau majoritatea oamenilor şi a igienei precare mulţi cetăţeni erau bolnavi de TBC sau de boli venerice. Pentru oficiantul sanitar existenţa unui număr atât de mare de bolnavi s-a dovedit o adevărată mină de aur. Într-un timp foarte scurt s-a dus vestea în toată comuna precum şi în localităţile limitrofe că la Dispensarul din Rotopăneşti s-a adus un aparat minune. Cu razele acestui aparat se puteau trata toate bolile omului, mai ales că aparatul era marcă germană.

Ce făcuse acest sanitar?

Împărţise singura cameră mare a dispensarului în două, cu ajutorul unei mari bucăţi de pânză albă, agăţată de o sârmă. În spatele pânzei, pe un postament, instalase o bicicletă germană cu care venise de pe front. Această bicicletă era prevăzută cu un far puternic ce se alimenta cu energia electrică de la un dinam situat pe partea laterală a roţii din faţă. Lângă bicicletă se aflau nişte lăzi goale de muniţie germană, în care, chipurile, s-ar afla misteriosul aparat de făcut raze. În acele lăzi se aflau multe radiografii ale unor bolnavi ce fuseseră internaţi în spitale. El lua aceste radiografii de la secţia de radiologie Fălticeni, înainte de a fi aruncate la groapa de gunoi. Urma ritualul dării la raze.

Bolnavul era aşezat pe partea cealaltă a pânzei, în pielea goală. După ce bolnavului i se dădeau ultimele indicaţii, să nu se mişte, să nu răsufle, oficiantul sanitar se retrăgea în spatele cortinei. Aici începea să pedaleze straşnic, îndreptând lumina puternică a farului către bolnavul ce stătea ca un răstignit de partea cealaltă a pânzei. Şi ca totul să pară cât mai serios, razele erau făcute numai după lăsarea întunericului, altfel „aparatura germană” s-ar defecta, vorba oficiantului sanitar.

În fiecare seară zeci de copii şi gură cască se adunau în jurul dispensarului, unde erau strânşi zeci de bolnavi. Toţi erau muţi de uimire, văzând alternanţele de intensitate ale luminilor ce scăpărau pe geamul dispensarului. Mulţi se cruceau, iar alţii îşi aminteau că atunci când se îmbăta şi se bătea cu alţii, obişnuia să spună „că el şi cu dracu tăt cu mâinile goale se bat”. Se temeau de el, iar atunci când ieşea pe prispa dispensarului toţi o luau la fugă, mai ales când le striga: „O să vă castrez pe toţi!”

După efectuarea razei, pacientul primea, contra cost, un clişeu în care se vedeau oase şi organe. Oficiantul îi explica bietului bolnav ce s-a tratat şi câte raze trebuie să mai facă până la vindecarea completă.

Lumea încrezătoare în vorbele şi experienţa medicală dobândită pe front l-a plătit regeşte. De fapt, radiografiile prezentau bolile şi traumele foştilor internaţi în Spitalul Raional Fălticeni.

Primul pacient din fosta comună Rotopăneşti care şi-a făcut raze a fost tovarăşul Futilică (numit aşa din pricina propunerilor indecente făcute femeilor). Acesta stătuse prizonier la ruşi mulţi ani. După două, trei şedinţe, tovarăşul Futilică a declarat cu mâna pe inimă că oficiantul nostru l-a făcut din nou om. Nu mai avea nicio problemă cu erecţia! Ca să vezi!!!

Au urmat mulţi alţi naivi ce au răspândit cu repeziciune vestea tămăduirilor rapide cu ajutorul maşinăriei germane. Şi astfel, peste noi au început să se rostogolească căruţe pline ochi cu tot soiul de bolnavi, ologi, orbi, muţi etc. Rotopăneştii deveniseră un nou Maglavit.

Totul a durat până într-o zi, când moaşa, invidioasă pe câştigurile oficiantului, l-a dat în gât. Şi astfel dispăru posibilitatea ca Rotopăneştii Sucevei se devină un vestit centru european unde se tratau cu repeziciune toate bolile omeneşti. (Fragment „Viaţa între falii”, CONSTANTIN TÂRZIU)