După cum şi era de aşteptat, despre proza antumă şi postumă a lui Mihai Eminescu s-a scris mult mai puţin decât despre creaţia sa poetică. Cu toate acestea, sunt de reţinut câteva nume din prim-planul culturii noastre care au avut ceva esenţial de afirmat în această privinţă. Dintre cei de mai înainte: Ibrăileanu, Lovinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, George Călinescu ş. a.; dintre cei mai apropiaţi de zilele noastre: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Mihai Drăgan, Gheorghe Glodeanu, Ovidiu Ghidirmic şi mulţi, din ce în ce mai mulţi, alţii. Enumerarea de mai sus ar putea acţiona descurajator pentru cine şi-ar propune să-şi încerce puterile prin locurile unde se bat munţii în capete, dar asta nu s-a întâmplat şi în cazul profesoarei Iulia Murariu, care a publicat la Editura Eikon, studiul „Ipostaze feminine în proza lui Mihai Eminescu”, prefaţat de Gheorghe Crăciun (2017), cu insistenţă pe ideea de curaj al autoarei: „Cartea doamnei Iulia Murariu este de două ori curajoasă. Odată pentru că abordează o temă totuşi insistent discutată a operei eminesciene: prezenţa centrală a femeii, şi a doua oară pentru că se referă la proză.”
De multe ori când s-a vorbit entuziast despre ceea ce s-a considerat a fi proza lui Eminescu s-a ţinut în prea mică măsură cont de valoarea ei literară autentică. Părerile au fost şi au rămas opuse: unii au negat existenţa acesteia, alţii au supralicitat-o. Fără a se insista, autoarea acestei cărţi porneşte de la punctele de vedere divergente şi, cel puţin în legătură cu ceea ce s-a publicat în timpul vieţii marelui poet, îşi exprimă, în Argument, răspicat opţiunea: „Cele patru creaţii epice publicate de Eminescu ilustrează nu doar o problematică variată (condiţia omului de geniu, timpul, iubirea etc.), ci şi specii literare (basm, nuvelă, schiţă) şi categorii estetice distincte, însă complinesc un univers de gândire şi o viziune artistică unitare şi originale.”
Cele opt capitole ce alcătuiesc studiul propriu-zis – „Fata ingenuă”, „Iubita”, „Amanta”, „Fata moartă”, „Mama”, „Bătrâna”, „Necunoscuta”, „Înger, rege şi femeie” – sunt dedicate fiecare câte uneia dintre „ipostazele” feminine identificate, în interiorul unora dintre ele vorbindu-se şi despre „ipostazieri”, astfel „Cezara parcurge însă toate cele trei ipostazieri [ale „iubitei”] din perechile despre care vorbeşte eremitul: e Aurora (câtă vreme îl asaltează agresiv cu amorul ei pe tânărul scârbit de limitele omenescului), Venus (când marea îi mângâie goliciunea şi îi potoleşte patima) şi, în cele din urmă, o Evă (trăitoare pe insula-rai, în sălbatică inocenţă)”. Liniile de demarcaţie dintre diferitele „ipostaze” (de ex. „fata ingenuă”, „iubita” sau cele din ultimul capitol – „Înger, rege şi femeie”) sunt destul de permeabile. Evidente sunt diferenţele atunci când referirile le privesc pe mamă şi, în mod deosebit, pe bătrână.
Criticul literar Mihai Drăgan, în volumul „Eminescu tânăr sau despre „a doua mea fiinţă” (Institutul European, 1999) remarca: „(proza) e o mărturie directă a neliniştilor sufleteşti şi artistice ale tânărului Eminescu, a febrilităţii lui neobişnuite pentru căutarea şi identificarea puterilor ascunse ale eului său autentic, ale demonului său creator.” (p.276)
S-a observat cu îndreptăţire că la Eminescu nu se poate vorbi de personaje feminine în adevăratul înţeles al cuvântului. Acestea au o evoluţie nesemnificativă, arareori interacţionează cu mediul social, au o psihologie lipsită de complexitate. Ideea de devenire a femeii este susţinută / suplinită chiar de aceste ipostaze şi ipostazieri conturate în laboratorul de creaţie al tânărului Eminescu sub puternica impresie a lecturilor sale bogate, îndeosebi din literatura romantică a timpului, fără a neglija pe clasicii antichităţii. La acea vreme poetul era puternic marcat şi de contactul din epoca studiilor vieneze cu marea pictură şi sculptură a lumii. În poezia lirică şi în unele proze apar nume celebre ca Rafael, Giacomo Palma (trupul Cezarei e „dulce ca femeile lui Giacomo Palma”), „maestrul Canova” şi mulţi alţii. Deşi s-a afirmat, pe bună dreptate, că Eminescu este un imaginativ care dă impresia că refuză realul, în cartea aceasta sunt avute în vedere şi experienţele de viaţă cu rol determinant în conturarea idealului feminin eminescian, între acestea – iubirea tragică din adolescenţă şi relaţia de dragoste mai statornică decât altele cu Veronica Micle. La un moment dat se face referire la corespondenţa publicată în volumul „Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit” (Polirom, 2004).
Comentând o scrisoare de dragoste adresată de Eminescu, în perioada studenţiei la Viena, actriţei Friederike Bognar, criticul Mihai Drăgan o considera „un text de o excepţională importanţă” (op. cit., p. 416). Tonul înflăcărat, ideea de femeie, implorarea patetică, jurămintele de veşnică adoraţie se vor regăsi şi în scrisorile ulterioare, adresate altor femei, îndeosebi Veronicăi Micle. Dar idealul feminin raportat la concretul existenţei poate provoca stări tensionate şi totuşi la relaţia de iubire, chiar conflictuală, nu se poate renunţa căci asta ar însemna să sece izvoarele creaţiei înseşi. Povestea de dragoste, şi atunci când protagoniştii se întâmplă să devină alţii (atât în scrisori, cât şi în lucrările pur literare), trebuie să dăinuie din năzuinţa de a face posibilă existenţa „fantasmelor femeii desăvârşite” (George Călinescu). Capitolul intitulat „Iubita” al cărţii „Ipostaze feminine…” are cele mai multe pagini şi se încheie apodictic: „…povestea de amor e mai palpitantă decât amorul” (p. 65) În finalul aceluiaşi capitol cu o dezvoltare mai amplă, autoarea plasează şi un paragraf ce ar fi putut să-şi găsească loc poate şi mai potrivit chiar în finalul întregii lucrări, alături de consideraţiile referitoare la eternul feminin şi vârstele aparente ale femeii.
Cred că scrisorilor lui Eminescu li se putea acorda încă o şi mai mare atenţie: ele sunt tot un fel de proză, uneori chiar mai convingătoare decât un fragment sau altul din ceea ce s-a considerat a fi aparţinut genului prozastic cultivat de scriitor. Cei doi parteneri ai acestui gen de literatură privată devin adevărate personaje, în egală măsură proiecţii subiective captivate de stări de vrajă şi exaltare, cu tendinţa de a dăinui dincolo de limitele timpului, aspirând spre perfecţiune, criteriu superior al frumuseţii. Şi aici femeia de obicei iradiază lumină, ea nu făptuieşte, ci luminează şi justifică fapta. Ea e un pretext pentru exaltarea sentimentelor, de unde şi impresia de teatralitate. Ortega y Gasset, în eseul său despre iubire, observa referindu-se la romantism: „Tonul epocii se declară în vocabular; la tot pasul auziţi: divin, sublim, extatic, fatal. Se poartă lacrima şi perla.”
La Eminescu, indiferent de genul literar cultivat, o mare frecvenţă o au epitetele cu conotaţii superlative. Dulcele îşi epuizează acum polisemia. Femeia din scrisori nu e doar seducătoare, ea face parte din însăşi fiinţa celui ce o iubeşte. Într-o scrisoare către Veronica Micle se afirmă (deşi enunţul debutează printr-o negaţie): „Nu ştiu de ce eşti o parte întregitoare a tuturor gândurilor mele (…), este o legătură cu tine neexplicabilă.”
Asemenea gen de legături „neexplicabile” sunt şi în textele literare ale lui Eminescu. Şi totuşi o explicaţie există şi cel ce se destăinuie şi cititorul o pot în cele din urmă găsi. În primul rând sunt „gesturi fondatoare” ale iubirii / cuplului: privirea, atingerea, mângâierea, sărutul, îmbrăţişarea trupurilor. Dar mai e ceva esenţial: concepţia scriitorului despre rostul iubirii pe lume. Semnificativ este într-o măsură finalul textului „Întâia sărutare”: „Oare există fericire fără amor?” Iar iubirea nu e doar pornirea irezistibilă culminând în starea de entuziasm mistic, ea este însuşi suportul existenţei individului, în ipostaza lui de creator de excepţie. Pentru Toma Nour, Poesis este şansa găsirii căii către sine: „Tot ce e frumos pentru mine, azi se întruneşte în tine: floare şi pasăre, primăvară şi basm de iarnă, albeaţa Nordului şi flacăra Sudului, toate, toate ideale pierdute le regăsesc într-un singur chip, într-al tău!”
Această femeie întrupare de vis, dar şi realitate e parte din fiinţa celui ce-a aspirat ca puţini alţii să-i înţeleagă menirea, încât, asemenea lui George Călinescu, referindu-se la ce a însemnat Otilia pentru el, am putea afirma la fel de flaubertian că ipostazele şi ipostazierile feminine din proza lui Eminescu sunt, în cea mai mare parte a lor, proiecţii ale personalităţii marelui poet însuşi, ale propriilor capacităţi creatoare de excepţie, ale sensibilităţii sale deosebite.
Înger sau demon, ingenuă, iubită sau amantă, femeie împlinită în viaţa ce se vieţuieşte, femeia i-a fost un reper dincolo de care ar mai rămâne totuşi o datorie de împlinit. Căci, nu la multă vreme după ce îşi legase viaţa de muma-pădurii, tânărul împărat cu care se făcuse frate de cruce îl roagă să i-o aducă pe fata Genarului, „ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăţia de cruce, ca oricărui voinic, mai scumpă decât zilele, mai scumpă decât mireasa.”
Semnificativă este şi dispariţia apoteotică a slujnicei celei de a doua babe, după ce-i ajută pe Făt-Frumos şi fata Genarului să scape de urmăritor.
În acelaşi timp, încheierea lecturii studiului profesoarei Iulia Murariu mi-a prilejuit să-mi aduc aminte de ceea ce afirma într-unul din eseurile ce alcătuiesc savuroasele „Studii despre iubire”, Ortega y Gasset (invocat mai sus) scrie despre Goethe, pe care îl consideră „un mare intelectual care a crezut întotdeauna în femeie şi care, ca să existe, el, ca mare bărbat ce era, avea nevoie să respire femeie.” (Ed. Humanitas, 1995, p. 192)
Şi mă gândesc la cât de bine se potrivesc aceste vorbe şi în cazul acestui alt „mare bărbat” care a fost Eminescu. În fond, cartea „Ipostaze feminine în proza lui Mihai Eminescu” a cercetătoarei Iulia Murariu ne vorbeşte convingător despre ce şi cum respira… Mihai Eminescu, îmbogăţind literatura de investigaţie eminescologică, prin apel la un stil care ţin de hermeneutica modernă.
GEORGE BODEA
Comentarii