Romanul apărut recent la Editura Eikon, al scriitorului Marian Drumur, poartă un titlu provocator: „Satul dintre blocuri”. Provocarea se amplifică pe măsură ce îl citeşti, tentat inevitabil să-l raportezi la atât de bogata literatură de inspiraţie rurală de la noi, literatură cel mai adesea de factură tradiţionalistă. Ne aflăm în ţara în care au fost rostite, probabil, cele mai multe discursuri de recepţie cu prilejul primirii în Academia Română – „elogii ale satului românesc”, „laude ale ţăranului român” ş.a. apropiate ca înţeles. Ne-am putea gândi la „satul-idee” al lui Lucian Blaga, centru al lumii, purtător al „matricei stilistice”, spaţiu în care s-a născut veşnicia. Nimic din toate acestea în „satul dintre blocuri” al prozatorului bucovinean-timişorean. „Satul” lui Marian Drumur este lipsit de istorie, nici vorbă de fundal mitic, el nu mai e loc de mântuire, rămâne văduvit de veghea transcendentului; aici, materia şi spiritul, pierzându-şi necesarul echilibru, intră în inexorabilă disoluţie.
Modul în care a fost conceput compoziţional romanul serveşte intenţia de a sugera lipsa de coerenţă a lumii evocate. Capitolele sunt numerotate de la 0 la 12. Capitolul „0” pare a prefaţa capitolele propriu-zise. În prima parte a acestui preambul se face descrierea casei Baum din perspectiva unui bun cunoscător al domeniului arhitectural (se vede „ochiul estetului” – ar zice Nicolae Manolescu). Câteva amănunte atrag în mod deosebit atenţia. Investitorul şi proprietarul e bătrânul afacerist Baum, om cu simţul avantajelor contextului istoric. El clădeşte cu vădit scop lucrativ: construcţia în formă de U – adică forma unui magnet uriaş – trebuie să atragă prin aspectul ei impresionant, nu atât prin autenticitate, cât prin capacitatea de a lua ochii. Ne aflăm la început de secol XX şi progresul părea de nestăvilit, iar oamenii aveau cu ce să plătească chirii şi din cele mai mari. Baum îşi va alege („pentru sine şi familia puţin numeroasă, căreia îi hărăzea proliferarea într-un viitor secular imuabil”) primul etaj, la balconul căruia va fi văzut destul de rar, mai tot timpul fiind pe drumuri întru rezolvarea multiplelor sale îndeletniciri comerciale.
Fără nicio legătură directă cu personajul din roman, mi-aduc aminte că în copilărie, imediat după stabilizarea ce-a pus formal capăt dezastrului financiar / bancar / salarial, cu câteva săptămâni înainte ca tata să-şi fi primit retribuţia, prima bancnotă de 100 de lei nouă am văzut-o la un individ care mi se părea uriaş. Acesta era fericitul purtător al numelui Bux Baum şi venise să achiziţioneze scândură de la mica fabrică de cherestea din satul în care vieţuiam, Valea Putnei.
Casa Baum, din romanul lui Marian Drumur, construită pe un teren viran, în preajma unui târg de animale, impresionează prin monumentalitatea ei, deşi are doar „trei nivele şi subsol”, iar zidurile exterioare, în formă de U, nu aveau geamuri-ochi către lumea din afară. Prin geamurile dinspre interiorul curţii se putea vedea doar umbra. Privit însă de undeva de sus, ceea ce era pentru mulţi „palatul Baum”, era de fapt umbra unei păsări uriaşe, de rău augur, pasărea U.
Când timpul va da semne neliniştitoare, proprietarul va vinde totul unei societăţi economice încă prospere, chiriaşii se vor tot schimba de acum înainte, imobilul va suferi tot felul de transformări, multe apartamente devenind de nerecunoscut. Multe spaţii sunt subînchiriate. Numărul apartamentelor ajunge la 64, câte pătrăţele are o tablă de şah pe care piesele, sustrăgându-se oricărei logici, se mişcă brownian.
În partea a doua a capitolului „0” se realizează o succintă consemnare în stil de „condică cronicală” a evenimentelor ce au marcat tragic secolul al XX-lea: cele două războaie mondiale, criza interbelică, prăbuşirea graniţelor, micşorarea Regatului României, deportările, instaurarea comunismului, persecuţiile de tot felul, penuria alimentară, evenimentele din ’89, dezastrul de după, adică pâine şi circ.
Cele 12 capitole ce urmează şi constituie romanul propriu-zis prezintă fapte petrecute în viaţa locatorilor din casa Baum într-unul din anii tulburi de transformări alandala, mai apropiaţi de zilele noastre. Fiecare capitol corespunde unei luni din an, luni numite popular, „ca la ţară”. Bornele între care se plasează întâmplările sunt cele două revelioane ce par să aparţină aceluiaşi an. Între cele două evenimente sunt evidente deosebiri. Primul revelion e mai vesel. Părintele Axinte urmăreşte slujba din noaptea trecerii dintre ani la televizor, în vreme ce preoteasa îşi face din când în când cruce, căscând, cu faţa la candela electrică. Pe stradă e zarvă mare şi tot zarvă e şi în unele apartamente pe la care dau grupuri de copii porniţi cu pluguşorul strămoşesc. Benchetuiesc mai ales cei care simt că le-au mers bine afacerile, fiind convinşi că s-au născut într-o zodie bună: „Să-mi bag picioarele, Petrică, mişto zaif! susţinea periodic Muianu, apropiind paharul de bidonul cu vin purpuriu. Ce zodie eşti, mân-ca-ţi-aş? – Rac! – Ei vezi, de aia eşti foarte bun în afaceri… mână uşoară …vedea-te-aş baştan!” În unele apartamente se vorbeşte despre sărbătorile anului trecut şi despre cele ce vor veni începând cu Botezul Domnului, despre leacuri de demult şi despre viaţa de zi cu zi.
În schimb, al doilea Revelion, pregătit din vreme pentru a fi sărbătorit în comun în subsolul clădirii, se încheie dezolant. Acel subsol fiind destinat să fie „adăpost antiatomic”, aici se desfăşurau periodic şedinţele asociaţiei locatarilor, convocate de dl Tulce în calitatea lui de şef de asociaţie, tipul activistului de pe vremuri, priceput la toate, de fapt un fel de vatman în satul lui Cremene. Pentru pregătirea petrecerii se consumă energii teribile, dar cheful celor prezenţi la masă pare a fi mai degrabă simulat. În final, impresia generală e aceea de „vraişte culinară”, senzaţie trăită acut de preşedintele Tulce şi însoţitorul său, Gheorghe Nicolae, rămaşi ultimii în „adăpostul” devenit spaţiu al unei deprimante petreceri şi apoi în curtea pustie în care sunt semne că se va întâmpla ceva de proporţii apocaliptice: „Răceala cuprinse pustietatea umbroasă a lungii curţi, se insinua pe coridoare şi casa scărilor, amestecându-se cu exalaţiile subsolurilor.
O învolburare ostilă limpezi străzile septentrionale. În văzduh se înfiripă, la zenit, spărtura roşietică a unei proiecţii holografice – cărare într-o parte şi alta a cerului.
Concomitent cu stingerea luminilor stradale, geamătul nefiresc al scoarţei pământului răzbătu din adâncuri. Câteva oscilaţii orbiculare produseră convulsii repetate şi o dungă prodigioasă în jurul parcelei întunecate a casei Baum deveni vortexul care surpa necurmat insula creată în pâlnia unei crevase veşnice, gura hâdă a celuilalt tărâm.”
Cei ce compuneau universul fără de orizont al casei cu nume de arbore trebuiau să plătească pentru păcatele lor esenţiale: falsitate, simularea respectului faţă de tradiţie şi sacru, primitivism, meschinărie, depravare. Piramida trebuinţelor a lui Maslow ar arăta, raportată la cei în cauză, ca o caricatură: cu o bază hipertrofiată care ar indica preocuparea excesivă pentru mâncare, băutură şi sex, o piramidă decapitată în lipsa oricărui interes pentru cele ale spiritului. Aici, până şi sărbătorile creştine sunt reduse la nevoile stomacului, iar iubirea se limitează la instinctual. Şansa de îndumnezeire este sistematic ratată.
Aşa că nu-i de mirare că tradiţia pentru locatarii din casa Baum înseamnă sărbători cât mai multe, în care mirosul de sarmale şi preparate porcine, consumate din abundenţă, însoţite de murături producţie numaidecât de casă, se împleteşte cu cel al fumului de tămâie, în cazul în care slujba religioasă nu e doar cea transmisă la televizor. Unele scene sunt duios tembele, altele ar fi tragice dacă ar exista vreo şansă de purificare. Din când în când îşi face loc şi câte-o imagine „tare”. Se întâmplă şi din cele care par a fi mai degrabă concesii făcute pornografiei.
Naratorul vede şi aude tot, vede şi aude prin plafoane, prin pereţi, priveşte prin gaura cheii, ştie precis ce gândeşte omul, nu numai ce face, ci şi ce are de gând să facă, îi sondează şi visele tulburi. Nu condamnă, dar nici nu iartă: această lume e deja condamnată.
Romanul lui Marian Drumur nu se citeşte uşor şi asta din mai multe motive, dintre care am amintit curioasa alcătuire / ordonare a capitolelor. Mai sunt şi altele. Mulţi cititori – din puţinii care mai citesc astăzi romane – simt nevoia unui fir narativ coerent, a unor personaje pregnant reliefate. Vor întâlni aici o succesiune de scene, secvenţe, flashuri, schimbări bruşte de perspectivă, adică un fragmentarism care poate deruta. Deşi personajele aparţin unor categorii sociale şi culturale diverse, ele sunt în ultimă instanţă plămădite din acelaşi aluat al precarităţii existenţiale. Doar naratorul se dovedeşte apt de înnoire: el e, pe rând, prezentatorul avizat al unei lucrări arhitectonice, comentatorul politic obiectiv, observatorul lucid al vieţii de zi cu zi a unei comunităţi eterogene, lipsite de coeziune, deci paradoxal: o comunitate fără… comuniune. Şi te-ai gândi că, pe baza numărului mare de adevărate „fişe” de observaţie obiectivă care compun ampla naraţiune, s-ar putea realiza lucrări ştiinţifice de psihologie socială şi sociologie în genul celor apărute recent, între care „Psihologia poporului român” a lui Daniel David (Polirom, 2015) şi mai ales „Blestemele naţiei române” (Ecou transilvan 2017) de Nicolae Grosu.
Lectura romanului provoacă stări interogative şi sugerează răspunsuri. Dar la toate întrebările e posibil să nu poţi răspunde de la prima lectură, după cum cred că s-a şi văzut în cele afirmate şi, mai ales, neafirmate în recenzia aceasta.
GEORGE BODEA
Comentarii