Luna de pe cer

Ascultă-mă pe mine, cititorule! Când sunt tristă, mă gândesc la Arghezi. Nu ştiu de ce. Este o muzică a vorbelor pe care o aud în vertebrele mele. Crede-mă! Citeşte-mă până la ultima frază. Ştiu că stai într-un colţ de încăpere, însingurat şi confuz. Nu a fost drept să fii înşelat din nou, nu a fost drept să pui toate visele la bătaie. E ger în Bucovina, dar caii albi nu-s ai tăi. Nu-s ai tăi. Nici pădurile, nici florile de cristal din ferestre. Nici cerul. Bate palma cu mine, nici stelele nu sunt ale tale. Nici biserica argintie, cu turle de catifea. Doamne, cât de prost ai fost să crezi că ai totul! Trenul ursuz şi bătrân care să te ducă la destinaţia finală întârzie şi tu, înfrigurat, te avânţi în vâltoarea lumii. Ştiai de la început care e miza, ştiai că eşti muritor, că băiatul din tren e mut şi surd. „Mutul” avea pachete cu cărţi de joc, lame de ras, pixuri, carneţele, radiere, oglinzi de buzunar, rujuri, ace cu gămălii cât roata carului şi agrafe pentru părul rebel. Era inventiv. Se oprea la fiecare banchetă şi înşira tacticos conţinutul. „Iar a venit ăsta!”, mormăiau unii. „Lasă-l că e vai de steaua lui!”, ziceau babele înfăşurate în basmale cu flori. Până la urmă nu era om care să nu coboare din tren cu un breloc sau cu un pachet de creioane colorate. Băiatul cu zâmbetul ştirb îşi făcea meseria. Ascultă-mă pe mine, cititorule! Tu eşti băiatul acela din tren, cu marfă pentru toţi nebunii rătăciţi prin trenuri obosite de noapte. Trebuia să-ţi dai seama. Luna de pe cer nu este a ta. Eşti „Mutul” care nu poate să spună povestea ucigaşilor de idealuri. Dar tu eşti inventiv, ştiu că din coaja cuvintelor ai să încropeşti o revoltă. Mă tem că răul a fost făcut. Eşti neam de slugă sau de războinic? Întreb.