Apropo…

De mai bine de-o săptămână, cam de după Sf. Valentin, deja învechită sărbătoare a dragostei la români, prin Suceava s-a dat dezlegare la mărţişoare. Şi, ca urmare, pe străzi şi în marile centre comerciale, au apărut tarabele şi standurile cu tot felul de mărţişoare, conform gusturilor fabricanţilor în serie, meşteşugarilor, comercianţilor şi, în fine, cumpărătorilor. Care, nimic de zis, au de pe acum ce alege, de la ieftin la foarte scump, de la kitsch la de bun gust, original, elegant; de înţepat, de pus în plic sau casetă. În ce priveşte mărţişoarele realizate cu chila sau chiar chintalul, s-ar părea că ele ne parvin mai ales de pe Drumul mătăsii, cu descărcare la Bucureşti; se aude însă că din acest an ar avea şi concurenţă locală, de la o maşină de injectat mase plastice pusă la lucru de un sucevean. Iar dacă fi-vor ele, mărţişoarele, prea multe anul ăsta, cu un pic de pagubă rămâne-vor pentru februarie-mart viitor… Apropo de „supraofertă”. S-a întâmplat ca deunăzi, în preajma unei tarabe, să aud o cucoană ridicând glasul, spre a fi auzită şi de alţii, deşi se oprise la oarece taifas cu o doamnă discretă în voce şi, probabil, nu tare de urechi: „…Doar ştii c-am fost o viaţă în învăţământ: mi-e groază de mărţişoare, să nu le mai văd, să…!”. Şi-am vrut să presupun că e singura din ţara asta căreia mărţişoarele îi provoacă o asemenea stare sau că nici n-am înţeles ce-a strigat… Şi-am vrut să cred că demult a dăruit nepoţilor săi toate mărţişoarele căpătate ani de-a rândul, pentru ca ei să facă ce-or şti cu ele; adică le pună în piept celor dragi!