O lucrare cu stiletul în carne vie de Suzana Fântânariu-Baia

Lângă „Jurnalul utopic” (I), obiect parietal monumental

Asemenea unui stilet este cea mai recentă carte a cunoscutei artiste plastice Suzana Fântânariu-Baia. Comparaţia ţine de efectul asupra cititoarei care i-am fost în câteva rânduri de la apariţia sa în anul 2015, la Editura Singur din Târgovişte, dacă mă gândesc la pumnalul mic, elegant şi neîndurător, care te răneşte când nu te aştepţi. Dar, neîndoielnic, comparaţia, vizând de data aceasta instrumentul medical numit tot stilet de investigare a rănilor, este valabilă şi pentru autoare: confesiunea când nu este o aplecare asupra rănilor sângerânde înseamnă o redeschidere a celor care păreau cicatrizate. Intitulată „Raster violet” (cu precizarea-subtitlu „aproximări culturale”), cartea Suzanei Fântânariu-Baia la care ne referim în aceste rânduri este un inventar al elementelor care alcătuiesc una din cele mai îndurerate şi mai valoroase lucrări ale artistei: propria viaţă.

După calmul şi frumuseţea de bijuterie a copertei, răscolitoarea dedicaţie, care impune de la început perspectiva lecturii: „În memoria Suzanei Fântânariu (Paraschiva), sora tatălui meu care a pătimit «mai mult de 13 ani» în închisorile comuniste purtându-i numele pe care nu întotdeauna l-am putut apăra”. Apoi autobiografia artistei, privită din pragul vârstei de 60 de ani: „M-am născut, nu ştiu la ce oră din zi sau din noapte, la Baia, judeţul Suceava, în anul 1947, în «Zodia Fecioarei». Ar fi trebuit să port numele Maria deoarece mă născusem în preajma zilei «Sfintei Maria». Aş fi fost «a Mariei». Mama, Maria, a decis să mă numesc Suzana cu gândul că mătuşa mea, Suzana – sora tatălui meu, ar fi murit în închisoarea Jilava ca deţinut politic. Nu mai ştiau nimic de ea. Trebuia să-i port numele în amintirea ei”.

După învăţământul primar şi gimnazial la Baia, la 14 ani Suzana pleacă la Iaşi, la Liceul de Arte „Octav Băncilă”. În continuare, şase ani de studii la Institutul de Arte „Ion Andreescu”, absolvit ca şefă de promoţie, profesoară doisprezece ani la Liceul de Arte din Craiova, iar după căsătoria cu sculptorul Szakats Bela (de care va divorţa în 1991) se stabileşte în Timişoara, unde devine cadru didactic al Facultăţii de Arte a Universităţii de Vest, cu un doctorat în specialitate susţinut în anul 2004. Eventuala exclamaţie apreciativă a cititorului privind admirabila carieră de discipol şi magistru a Suzanei Fântânariu-Baia este însă sugrumată de post-scriptumul succintei autobiografii: „În cele trei cărţi despre generaţia de artişti optzecişti ale autorilor Magda Cârneci (1996), Adrian Guţă (2009), Robert Şerban, coordonator Ileana Pintilie (2014) nu s-a găsit un rând liber în care să se scrie şi numele meu…” Suntem la pagina 6 din cele 100 ale cărţii şi-i presimţim deja cerul întunecat nu prin absenţa soarelui, ci prin privirea grea care îl cuprinde: pe cât de înzestrată, pe atât de sensibilă, pe cât de vulnerabilă, pe atât de puternică, artistei, „spirit retractil, romantic”, nu i-a fost dat, nu-i este dat să trăiască, să creeze şi să ajungă la recunoaşterile meritate – uşor. Numeroase întâmplări susţin această primă impresie, preschimbată în convingere până în finalul cărţile.

Este vorba însă de întâmplări, de confruntări cu adversităţi privind nu în primul rând, ci aproape în totalitate condiţia artistului. Or artistul este legat puternic de atelier, este mai acasă acolo decât casa în care se hrăneşte, se primeneşte şi se odihneşte. De aceea viaţa Suzanei Fântânariu-Baia va fi în mare măsură o luptă pentru atelierul necesar, soldată de regulă cu eşec, cu nemulţumiri şi plătită cu sănătatea artistei. La Craiova, tânără, venită de pe băncile facultăţii, a primit din partea conducerii filialei locale a Uniunii Artiştilor Plastici din România „un atelier fără încălzire, fără canalizare, cu ciment pe jos şi multă igrasie”, pe care îl împărţea cu o ceramistă. „Acolo am şi locuit un timp. Făceam progrese în xilogravură gravând cu pasiune şi uitând de orice limită a existenţei biologice. Iernile friguroase însă îmi opreau activitatea, deoarece făceam dese pneumonii”. La Timişoara, profesor universitar respectat şi artistă premiată şi decorată, Suzana Fântânariu-Baia, titulara unui proiect internaţional „Xilogravura – matrice stilistică”, priveşte dezolată cum plouă pe lucrările studenţilor adunate, în vederea deschiderii unei expoziţii din cadrul acestui proiect, „în atelierul meu impracticabil, cu o acută criză de spaţiu şi acoperiş distrus”: „plouă pe gravuri, pe desene, pe prese, pe «ambalajele pentru suflet», pe «hipersemne»”.

Nu îl surprind pe cititorul de o anumită vârstă nici alte dificultăţi care îi exasperau pe artiştii plastici, care îi umpleau de deznădejde în epoca antedecembristă: „Nu aveam acces să cumpăr din străinătate hârtia adecvată, iar în ţară nu exista. Din acest motiv am ratat mereu participarea la anumite expoziţii importante. Am pierdut şi o achiziţie a xilogravurii «Somnul pământului», 100×80 cm, din partea unui important colecţionar din Belgia, deoarece imprimasem pe o hârtie «de ambalaj», singura pe care o găseam, la magazinele alimentare”; „Premiul ex aequo obţinut la Banska-Bistrica, ex-Cehoslovacia, în 1982, la Bienala internaţională de gravură în lemn, a fost primul meu succes internaţional urmat de cel naţional, Marele Premiu «Voroneţiana» de la Suceava. Cât priveşte blocajul instalat de sistemul comunist a fost în măsură să mă obstrucţioneze şi deci să nu pot merge la festivitatea de premiere, ocazie cu care ar fi trebuit să-mi ridic suma de 5000 de coroane, diploma şi catalogul. Prin urmare, nu ştiu cum arată această diplomă ex aequo, iar banii nu au putut fi transferaţi în România, deoarece nu aveam voie să «lucrez» cu valută. (…) Datorită premiului obţinut, am fost propusă comisar de expoziţie pentru următoarea prestigioasă bienală din 1984 de la Banska-Bistrica. Nu am putut îndeplini această memorabilă misiune, deoarece nu am primit aprobare de la Comitetul judeţean de partid Craiova”.

www.romanidecentenar.ro

O lectură fascinantă oferă cititorului iubitor de artă paginile în care Suzana Fântânariu-Baia meditează la creaţia plastică, la creaţiile sale şi ale colegilor, în care îşi mărturiseşte frământările, precum în confesiunile consacrate proiectului „de memorie şi artă”, „89 din Uşă”, expoziţiei imaginate „Apăsângepământ”, în gândurile despre „Cartea-obiect – recuperare culturală”, „Haloul tăcerii” şi în declaraţia de dragoste faţă de „Xilogravura – substanţă universală”: „De ce am iubit xilogravura? Pentru că în India şi Grecia lemnul este simbolul substanţei universale, materia primă, iar în China lemnul este acela care corespunde răsăritului şi primăverii, precum şi trigramei zhen; zguduire a manifestării şi a naturii. Vegetaţia iese din pământ odată cu tunetul care stă ascuns acolo: este deşteptarea lui yang şi începutul ascensiunii sale. De ce am iubit xilogravura? Pentru că m-am născut aproape de pădure”.

Paradoxal, deşi se recunoaşte „spirit retractil”, „Raster violet” ne descoperă în Suzana Fântânariu-Baia un om, un artist de mare generozitate, de o nebănuită forţă a prieteniei, a admiraţiei, a preţuirii, a recunoştinţei. Exemplare sunt în acest sens paginile în care, invitată să primească Diploma de recunoaştere a meritelor pedagogice din partea Liceului „Octav Băncilă”, artista rememorează momente de răscruce, în care încrederea şi sfatul profesorului Ghiligor Paul au fost esenţiale în devenirea sa, încurajând-o cu spiritul de dreptate, cu afecţiunea părintească şi cu încrederea profundă în talentul ei şi pe fetiţa de la ţară, şi pe tânăra ajunsă „învăţătoare, izolată, sechestrată de un timp fără perspectivă” după eşecul la admiterea la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” Bucureşti, Secţia Sculptură, şi pe victima unui cumplit accident de maşină: „Mi-a spus că această crudă încercare se va reflecta în ceea ce aş avea de făcut mai departe. A avut dreptate: după un an am deschis, în 2004, o expoziţie la Galeria «Helios», Timişoara, mai specială. Ea s-a numit «Portret axial», iar o parte din lucrări erau create la Csongrad, la simpozionul internaţional «Plain Air». Pe alocuri pătate cu sânge, desenele au putut fi salvate din fiarele contorsionate ale maşinii «Oltcit», albă, cu «frâne slabe», a sculptorului Szakats Bela. A urmat selecţionarea şi participarea la simpozionul internaţional de pictură şi sculptură din EMMAR din Dubai, plecarea în China la Bienala Internaţională de Artă din Beijing, câştigarea bursei «Constantin Brâncuşi», la Paris”. Elogiului acestui „mare dascăl care a scos la lumină mulţi artişti din România”, condeiul îi alătură, gravate în lemnul misterios al arborelui vieţii, poeme, portrete, amintiri dedicate unor prieteni dragi, plecaţi prea devreme pe celălalt tărâm. Zguduitor este tripticul liric „«Scânteiere divină» Cuvânt-Lumină (I) pentru Dany Madlen Zărnescu”, „«Octombrie ucis» Cuvânt-Lumină (II) pentru Dany Madlen Zărnescu” şi „«Mărturisire» Cuvânt-Lumină (III) pentru Dany Madlen Zărnescu” – in memoriam, pe care nu ştiu dacă am să-l pot duce vreodată la capăt fără privirea orbită de lacrimi, dar şi sfâşietoarele, prin delicateţe şi afecţiune, versuri in memoriam Ştefan Călărăşanu, paginile despre Şerbana Drăgoescu, Aculina Straşnei-Popa, Alina Roşca, Iulian Vitalis Cojocaru.

Fermecată de personalitatea omului şi artistului Suzana Fântânariu-Baia, în vară, la ceremonia de decernare a Premiilor Eminescu, când creaţia Atenei Elena Simionescu a fost încununată cu „Teiul de Aur”, am adăugat felicitărilor cuvenite acestei sculptoriţe înzestrate şi un cuvânt de mulţumire rectorului Universităţii de Arte Iaşi pentru titlul de Doctor Honoris Causa acordat artistei din Timişoara Capitală Culturală născută în cea dintâi capitală a Moldovei. A surâs surprinsă şi bucuroasă. Nu întâmplător au fost împreună pe simeze, nu întâmplător Suzana Fântânariu–Baia se reîntoarce în perioada 5-25 martie 2018, la galeria „Dana”, în Iaşi, oraşul în care este atât de frumos preţuită, cu personala de carte-obiect, xilogravură, colaj-ready made”, „Uitat în manuscris”. O expoziţie de Suzana Fântânariu-Baia şi o preţuire pentru Suzana Fântânariu-Baia pe care aş vrea din inimă să le găsesc, să le găsim, îmbogăţindu-ne pe noi în primul rând, şi la Fălticeni, şi la Suceava.

În această lucrare cu stiletul în carne vie de Suzana Fântânariu-Baia există şi câteva fâşii de soare: fericirea de a şti că fratele mult-iubit, inginerul horticol Mihai Fântânariu, i-a construit “la noi, la ferma pomicolă din Fălticeni, printre meri, un atelier frumos, de 38 metri pătraţi, cu faţa spre biserica din deal”, urarea de “Viaţă lungă ziarului «Crai nou» precum cea a zeilor” la sărbătoarea numărului 5000. Şi, de asemenea, stenica, profunda convingere a unei „Iluminări benefice Locului”, prin amintirea şi moştenirea Maestrului Ion Irimescu, „un spirit universal, care a «construit» în oraşul Fălticeni faruri luminătoare prin opera sa aflată în frumosul edificiu al Muzeului care îi poartă numele. Iluminări benefice Locului, Spaţiului care l-a ales pe Maestrul Ion Irimescu ca punct de referinţă al artelor contemporane româneşti”.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: