Pe parcursul vieţii cunoaştem o mulţime de oameni. Pe unii îi păstrăm cu plăcere în suflet, lăsându-i să alcătuiască temelia acestuia. La temelia sufletelor multora stau clipele frumoase; în unele cazuri, unice, ca cele dăruite de Colea Coriciuc. Pe data de 3 februarie s-a împlinit un an de când nu mai este printre noi. A lăsat în urmă lacrimi şi durere, deznădejde. Pentru că el era unul care ajuta şi pe sărac, şi pe bogat. Era un vindecător fără arginţi, preţuind sănătatea care este cel mai de preţ dar în lume. Pentru el bucuria constituia motorul supravieţuirii şi căuta să îi bucure nu numai pe cei în mijlocul cărora a trăit, ci şi pe mulţi, foarte mulţi din toate colţurile ţării. De aceea, la praznicul de un an au curs maşini din toată ţara. Pe mulţi i-a salvat şi în cazuri în care nici medicii nu au dat şanse de supravieţuire. Cei veniţi au acoperit mormântul lui Colea cu flori. Şi soţia lui – Nataşa, profesoară de limba română, fosta mea elevă de care sunt mândră – a primit coşuri uriaşe de flori, gest de stimă şi respect pentru munca depusă alături de soţul ei pentru ajutorarea semenilor. Amândoi erau îndrăgostiţi de natură. Au privit-o de aproape, au înţeles-o, au studiat calităţile curative ale plantelor, ale florilor, le-au cules, s-au bucurat că arborii, iarba, florile sunt împreună cu ei pe această generoasă planetă Pământ. După moartea mult prea prematură şi neaşteptată a lui Colea, pe lângă faptul că am rămas surprinşi şi îndureraţi, avem mult de învăţat: să ne bucurăm de universul care ni s-a dat, să fim capabili de un răspuns emoţional la ceea ce trăim, să facem bine, că bine vom găsi, chiar dacă nu imediat şi nu în acelaşi loc, să fim propriii noştri constructori, reconstructori şi arhitecţi, să ne clădim permanent destinul, să aducem în vizorul lui calmul, încrederea, liniştea, iubirea, luciditatea şi nădejdea că nimic nu e întâmplător.
Să ne amintim că mai avem multe de învăţat chiar şi la adânci bătrâneţi, să învăţăm şi să murim! În sufletul meu „s-a lipit” articolul Mălinei Aniţoaei, „Ultima zi”. Articol pe care l-am decupat din ziarul „Crai nou” şi l-am purtat, ca pe o carte de rugăciuni, pe unde am umblat în străinătate. Ba l-am citit în Italia „stranierilor”, care l-au şi înregistrat pe telefoane mobile.
Acolo, în articol, se desprinde îndemnul să trăim fiecare zi precum ar fi ultima.
ARTEMIZIA GHEORGHI
Comentarii