Erau doi pe strada noastră. Unul, mai fără de noroc, îşi duce viaţa la umbră, dar are rod bogat. Face însă fructe mici, pietroase, greu de curăţat, greu de mâncat. Chiar şi aşa, nu rămâne unul în copac să se bucure păsărelele iarna, dispar toate până să cadă primii fulgi.
Cineva l-a plantat pe celălalt în faţa unei ferestre şi, probabil, la vremea aia nu a deranjat pe nimeni. A crescut scăldat de soare, a rodit. Făcea gutui mari, mai mari decât pumnul, era plăcut să le priveşti luminând dintre betoane. Nu rămâneau acolo multă vreme, le culegeau, unul sau altul, trecători sau trăitori în cartier. Eu, pentru că Preabunul m-a lăsat să fiu mai înaltă, le apucam pe alea din vârf şi mă bucuram ca un copil. Am prins vreo câteva, ani la rând, le-am rupt dimpreună cu două, trei frunzuliţe şi le-am aşezat pe dulap. Miroseau a Crăciunul de altădată.
Fereastra pe care o umbrea s-a lungit, a devenit uşă şi-am tresărit văzând-o, gândind că va apărea în dreptul ei o alee către firma ce probabil urma să se înfiinţeze acolo. Gutuiul se afla drept în calea ei şi-i bănuiam soarta.
L-au tăiat. Am fost plecată din oraş şi când m-am întors nu am mai găsit decât un ciot, înconjurat de câteva crenguţe. Să fi putut plânge aş fi plâns, atât de tare m-a durut şi atât am regretat că n-a avut noroc să fi fost plantat doi metri mai la stânga, unde n-ar fi deranjat pe nimeni.
Aleea a întârziat să se contureze şi, într-o zi, stupefiată, am constatat că ceea ce fusese acolo o fereastră, apoi o uşă, a devenit zid. Calaburii ăia, neacoperiţi cu mortar, pe partea dinspre stradă, îmi zgârie privirea, de câteva ori pe zi, când trec prin dreptul lor.
Aşa că de câteva ori pe zi îndrept gânduri către Preabunul.
Doamne, te rog, nu lăsa toporul pe mâna cui nu trebuie! Doamne, te rog, nu da putere celor care nu au şi înţelepciunea să o folosească!
Comentarii