Legat de spaţiul Horodnicenilor prin tatăl său Gheorghe Hreamătă „ctitor de şcoală românească”, pictorul Constantin Hreamătă completează în mod fericit grupul de mari pictori format din Dimitrie Loghin, Paul Gherasim şi Vasile Roman pe care aceste meleaguri l-a dat artei şi culturii naţionale. Provine dintr-o familie de învăţători, tatăl Gheorghe şi mama sa Maria (Maşinca), sunt pomeniţi în lucrarea lui Alexandru Bratu ”Trandafiri suceveni. Ctitori de şcoală românească”. Trei dintre fraţii săi, Vasile (general în rezervă), Mircea (colonel în rezervă) şi Emil (sublocotenent), s-au distins în aprigele încleştări din cel de al Doilea Război Mondial, atât în campania din est, cât şi în cea din vest. Alţi doi fraţi, Ioan şi Alexandru, au devenit preoţi slujind în diverse parohii din judeţele Iaşi şi Suceava.
Constantin Hreamătă a rămas orfan la 13 ani, părinţii decedând în 1939. În această situaţie, Constantin Hreamătă a avut de luptat pentru a depăşi marile greutăţi ivite în timpul celei de a doua conflagraţii mondiale şi după. A trăit cea mai mare parte a vieţii în oraşul Bacău, lucrând la Cooperativa „Muncă şi artă.”
Desfăşoară o activitate impresionantă începând din anul 1957 până în 1983, participând la activităţi expoziţionale: personale, de grup şi de autor (artă comparată).
Lucrările sale au fost achiziţionate de numeroşi colecţionari, precum şi de muzee de artă din Germania, Franţa, Anglia, SUA, Canada, Mexic, Israel, Italia.
Pictorul Constantin Hreamătă a fost recompensat cu numeroase premii şi distincţii.
Cu mâini înzestrate cu har şi îndemânare şi cu o perseverenţă specială, Constantin Hreamătă a redat în tuşe largi, suculente ori prin aplaturile mari, riguroase ale culorii schimbările anotimpurilor patriei. A caligrafiat eterna uimire în faţa plaiurilor strămoşeşti înnourate sau scăldate în lumină, înviorate de flori, de blândul ruginiu al toamnelor, troienite în albul răcoros al zăpezilor, îndărătul cărora materialitatea îşi diminuează consistenţa în faţa diafanităţii.
În imensitatea acestor frumuseţi adunate de pictor din toată ţara, cu înfiorată dragoste şi de-a lungul unor ani buni, întâlnim oameni de la ţară cu feţe luminate de zâmbet ori întunecate de griji care vin foarte de departe, copiii gravi care te sfredelesc cu ochii, case aducând cu „odăile” de prin părţile Bacăului.
Constantin Hreamătă a ajuns să stăpânească desenul, trudind şi revenind asupra sutelor de schiţe adunate din locurile pe care le-a călcat. Are deprinderea de a pune în pagină subiectul şi de a-şi organiza decorativ tabloul. Coloritul este cald ca nişte ape ale unei primăveri fără sfârşit. Gama cromatică este luminoasă, evocatoare; pictorul gândeşte culoarea, o simte înainte de a o aşterne pe pânză, o vibrează cu măiestrie. Pictorul a plămădit lucrări din câteva pete de culoare puse potrivit în valoare.
Acolo unde oamenii lipsesc, viaţa transpare din drumurile străbătute de ei, din obiectele şi straiele ce le etalează pictorul – mărturii de necontestat al străvechilor civilizaţii din care descindem.
Pensulaţia largă, desenul condus cu uşurinţă, precum şi experienţa câştigată în privinţa punerii în pagină a celor mai simple dintre subiecte, o căsuţă de la ţară, o căpiţă lângă un copac, un gard la margine de sat printre coline, chipul unui copil etc. nu lăsa nicio îndoială asupra faptului că ne aflăm în faţa unui profesionist al artei, nu a unui amator care se ia la trântă cu stângăciile de meşteşug.
De-a lungul anilor de creaţie, pictorul Constantin Hreamătă a făcut din pictură „violon d’ Ingres”, cea de a doua profesiune alături de cea de slujbaş, pictura ieşind învingătoare, asigurându-i un nume printre iubitorii artei de pe meleagurile natale ale Bucovinei, în oraşul unde şi-a desfăşurat cea mai fertilă perioadă a creaţiei (Bacău), dar şi printre numeroşii pasionaţi ai picturii din străinătate.
Spre bătrâneţe mărturisea: „Încerc să redau natura, satul, oamenii, florile, universul în mijlocul căruia m-am născut, univers sensibil, intim. Încerc ca prin culoare să redau optimismul şi vitalitatea prezente peste tot în natură. Pictez numai din plăcere.”
Prof. CONSTANTIN TÎRZIU
Comentarii