Am mai spus-o şi altădată. Îl văd pe Nicolae Labiş ca pe un vulcan. A erupt exploziv, aruncând bolovani, cenuşă (cu sclipiri de diamant!), apoi lavă incandescentă. Minţit, ca întreg poporul, şi credul, şi-a pus iniţial uriaşul talent la dispoziţia unei himere. Vârsta sa inocentă şi dorinţa arză-toare de a se oferi în slujba unei idei poleite revoluţionar îl salvează ca poet. El nu va putea fi acuzat niciodată că şi-ar fi vândut talentul noilor ciocoi, precum s-a întâmplat cu atâţia venetici ai literaturii, cu conştiinţa spânzurată de „steluţa cea de sus”, izvorul „ciumei roşii”, care au supra-saturat spaţiul artistic al ţării, la vremea aceea, cu valuri de maculatură. Şi când te gândeşti că aceşti „ciumaţi” au stat rânjind în fruntea bucatelor şi nu le-a venit în minte nicio clipă că au devenit nişte smintiţi şi nesimţiţi, provocând şi întreţinând o sminteală de proporţii naţionale… Vorba lui Boris Pasternak, magia literei moarte cucerise climatul literar.
Iată ce mărturie ne-a lăsat Ben Corlaciu, care, fiind bolnav de tuberculoză, reuşeşte să-l înduplece pe Zaharia Stancu să-i permită o şedere de două săptămâni la Casa de creaţie din Sinaia: cei ce făcuseră pact cu diavolul jucau fotbal prin sălile mari ale palatului cu portocale de dimensiuni apreciabile, iar din cutiile ce conţineau cafea solubilă se înfruptau doar cu prima linguriţă, restul fiind aruncat ca lucru netrebnic, pierzându-şi, chipurile, aroma. E doar un firav exemplu din dezmăţul burgheziei comuniste din spatele drapelelor roşii, aşa-zişi scriitori care produceau la comandă inepţii „literare”, introduse de urgenţă în manualele şcolare, ca semn al valorii înalte, exact până la… genunchiul broaştei. În timpul acesta, adevărata valoare artistică era catalogată drept „putrefacţia poeziei” sau invers, „poezia putrefacţiei”. Diriguitorii samavolniciilor, cu ciocanul într-o mână, pe post de condei, şi cu secera în cealaltă, ca unealtă eficace de retezat aripile Pegasului, nu voiau să ştie că literatura şi arta, în general, cresc din simbioza eticii şi a esteticii.
Lava incandescentă a lui Nicolae Labiş era cât pe ce să-i orbească pe aceşti netrebnici şi să-i reducă la dimensiunile reale de liliputani încrezuţi, din care istoria literară nu prea a avut ce culege. Colosul de la Mălini pornise „lupta cu inerţia” acestor deconstructori de suflete şi de artă. Spunea undeva Alexandru Paleologu ceva de reţinut şi anume că proştii sunt de o cumplită omogenitate şi de aceea ei se mobilizează uşor. S-or fi întrebat aceştia atunci, cu ochioasă nedumerire, născătoare de ură: de unde a răsărit ăsta cu „spiritul adâncurilor”? Ce vrea să spună cu „Mă aflu cufundat în mine, la mare adâncime”? Măi, tovarăşi, ăsta se crede buricul pământului şi a îndrăznit să iasă din front şi cine nu-i cu noi… Nu vedeţi că a început să şi zboare ca un albatros?
Şi a fost noaptea… mâinilor lungi şi a capetelor proletare! Toţi împotriva unuia. Albatrosul trebuia frânt. Era ca în „Mioriţa”: El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,/ El, cu plete negre-n vânturi scuturate,/ N-are să mai poată mândrul ciobănel,/ Înaintea ta să se arate…
Gânditu-s-au măcar o clipă nemernicii că Poetul nu poate fi ucis?…
Comentarii