A fost odată…

A fost odată, ca niciodată, un rege prea tânăr, în vremuri tuturor neprielnice, ce avu o soartă neprielnică unui rege. Dar avu el zile multe, cât să vadă ce se întâmplă în juru-i şi să fie văzut, ba de unii chiar ascultat. Aşa se întâmplă că, dintre supuşii săi rămaşi până azi, unii l-au ştiut şi l-au purtat icoană în sufletul lor. Alţii, din amintirile vârstnicilor, din ce le-au strigat în urechi, iar apoi în ziare şi televizoare propagandişti mai vechi şi mai noi, din ce-au simţit şi au crezut, din ce-au plăsmuit în imaginarul lor imperfect, mai mult sau mai puţin şi l-au asumat ca domnind aievea asupră-le, dintr-un perfect regat de dincolo de graniţe şi de dincolo de nori. În tristeţea adâncă lăsată când acel om vechi de zile şi-a dat obştescul sfârşit, îngropat el fiind nu ca om oarecare, ci chiar aidoma unui rege cu putere în tronul şi sceptrul visate, nu puţini au fost pământenii care din nou l-au plămădit pentru ei, reazem să le fie, dându-i contur şi substanţă în suflete, zicându-i şi „bun”, şi „modest”, şi „înţelept”. Petrecându-l cu un ultim tren dintre cele regale care au circulat pe la noi în istoria zbuciumată a unui veac, îşi vor fi zis ei, candizi şi îndureraţi, că un astfel de chip ar fi vrut şi-ar vrea să aibă cel care să-i poarte dintr-o poveste într-o altă poveste, de succes şi mărire. Bun, modest, înţelept… – cine se găseşte, cine cutează a se privi într-o astfel de oglindă, spre a se arăta oamenilor de azi şi de mâine că este întocmai, perfect?! Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am rezumat povestea aşa. Şi-au ţinut tristeţea şi speranţa zile şi nopţi, poate mai ţin chiar azi dacă… nu cumva se vor fi sfârşit.