Istoric de incontestabilă prestanţă, membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei şi membru de onoare al Academiei Române, Andrei Eşanu este şi un nume asociat Sfintei Mănăstiri Voroneţ, prin documentele cu care i-a îmbogăţit zestrea ştiinţifică şi prin relaţia de respect şi căldură omenească existentă între stavrofora Irina Pântescu, stareţa acesteia, şi soţii Eşanu, dr. Valentina Eşanu fiind şi cel mai apropiat colaborator al savantului din Chişinău.
Ca o lebădă de cealaltă culoare decât suratele ei de pe oglinda unui lac, în rafturile bibliotecii pline de scrieri şi ediţii Andrei Eşanu, „Fost-au acestu Ştefan Vodă…”, Lexon-Prim, Chişinău, 2014, nu are cum să nu atragă atenţia cititorului de beletristică. Nu este vorba, după câte ştiu, de un violon d´Ingres propriu-zis, de o pasiune din afara cercetării, a studiului ştiinţific, ci de o aventură incitantă în care medievalistul, ştefanistul reputat s-a lăsat antrenat de propunerea unui „fost regizor de la «Moldovafilm» stabilit cu traiul în Statele Unite ale Americii”, de a scrie scenariul unui film dedicat unei personalităţi a istoriei noastre. Aşa a venit pe lumea această “nuvelă cinematografică (variantă literară în 72 scene)”, care din motive obscure, în ciuda entuziasmului mărturisit de regizor, nu a mai ajuns să fie ecranizată, dar ca apariţie editorială (copertă, machetare: Ştefan Eşanu; lectori: Valentina Eşanu, Maria Lungu) s-a îmbogăţit cu cititori, interesaţi, întotdeauna, de Ştefan cel Mare, dar şi de această scriere aparte în opera acad. Andrei Eşanu.
Acţiunea nuvelei începe în perioada înscăunării Voievodului şi se încheie după victoria de la Vaslui, acoperind o perioadă de circa două decenii. Ştefan, „de statură mijlocie, spătos şi tare în braţ, cu faţă rotundă, păr blond şi mustaţă” apare în scenă în mijlocul unei vânători, „cu un frumos şi puternic zimbru”, continuată cu o nuntă la un „conac boieresc, într-un sat din apropierea Sucevei”, amândouă determinând confluirea legendei cu folclorul, componente ale urzelii pe care istoricul, visător, va ţese povestea. O alta fiind a tradiţiei literare de vârf: cronicarii, Bolintineanu, Eminescu. Probabil mare iubitor de filme istorice încă din adolescenţă, Andrei Eşanu (născut la 16 iulie 1948 în Sculeni-Ungheni) a ajuns să le intuiască reţeta. Aşa că avem o cuprinzătoare geografie europeană, de la Istanbul la Roma, poveşti de dragoste (cu Maruşca-Muşeţica şi Voichiţa), încleştări crâncene între grupuri de personaje şi bătălii de amploare, şoapte de iatac şi tirade în săli domneşti, animale exotice. Apropo de acestea din urmă, până la nuvela lui Andrei Eşanu nu mi-am imaginat cămile în bătălia de la Podul Înalt, or istoricul le găseşte aici purtătoare de aur (solda ienicerilor), iar scriitorul încercare pentru abilităţile de călăreţ ale unui slujitor al Voievodului. Dar şi element al întâlnirii a două culturi de exploatat pe câmpul de luptă: „Să vă mai spun şi eu una, ştiu că turcul când merge la război îşi cară calabalâcul pe sute de cămile şi dobitocul ista pe cât pare de liniştit, pe atât e de sperios… Dacă îl sperii – o rupe de fugă, calcă şi dărâmă totul în cale. Asta poate aduce mare învălmăşeală în rândurile păgânului”.
Figura centrală a nuvelei este surprinsă din numeroase unghiuri, toate exemplificând memorabilul portret al lui Grigore Ureche, din care, de altfel, este decupat şi titlul. Însă istoricul îl are permanent în vedere pe conducătorul care se bizuie, care valorizează şi care răsplăteşte ataşamentul omului simplu, al răzeşilor şi micilor boieri pentru pământul lor care e totuna cu al Ţării, pentru Moldova şi domnitorul ei. Astfel, replica finală, într-o notă optimistă care ar putea să pară artificială după şirul de refuzuri al marilor puteri de a-i fi alături împotriva „necredincioşilor”, este pregătită de câteva întâmplări memorabile, începând cu salvarea vieţii lui Ştefan tânăr, de către un ţăran, Călin: „Dar în ajutor îmi va veni ţara cu oastea cea mare, cu voinicii mei, cum sunt atâţia Călini din satele şi târgurile noastre! Ei poartă pe umeri toată povara şi necazurile! Numai ei cu piepturile lor vor apăra glia strămoşească!”
Fost-au acest Ştefan Vodă al lui Andrei Eşanu şi un creştin cuviincios, şi un ziditor de biserici. Iată indicaţiile scenei 24, „Ştefan în cugetări”: „Curtea domnească de la Suceava. Iatacul intim al domnului. Noapte, în adâncul dormitorului, la lumina candelei, se vede icoana cu chipul lui Iisus Hristos, Ştefan, cufundat în reflecţii adânci, mişcându-se încet (şchiopătând) de-a lungul odăii, ba îndepărtându-se, ba apropiindu-se de icoană”. Şi iată-l, în scena 33, pe Ştefan luând aminte la sfatul mitropolitului – „Da, Înalt Preasfinţite, frumuseţi nebănuite: munţii cu crestele lor, păduri şi ierburi înmiresmate, apa cristalină a Putnei. Să ne oprim aici” – şi pe autor încheind-o cu slujba îndătinată: „Ceremonie religioasă de sfinţire a locului de mănăstire, condusă de mitropolitul Teoctist. Pe fundal – câţiva călugări intonează cântări bisericeşti. Teoctist cu cădelniţa înconjoară locul viitoarei mănăstiri, în urma sa – doi călugări cu smocuri de busuioc stropesc cu agheasmă locul”.
Scena 67 este neîndoielnic una dintre cele care susţin substanţial viziunea cinematografică a nuvelei, scrisoarea Voievodului, „scrisă pe pergament, ornamentată frumos în stilul vremii, cu frontispiciu şi vinietă în culori vii”, către puternicii creştini ai Europei, recompunându-se din fragmentele citite pe rând în cabinetul Papei Sixtus al IV-lea, la Vatican, în palatul lui Matiaş, regele Ungariei, la Buda, la Cracovia, în faţa regelui Cazimir al Poloniei, apoi pentru dogele Veneţiei, Andrea Vendramin, cu finalul „din nou în anturajul Papei de la Roma”.
Realizat „ca o ficţiune artistică” (controlată permanent de scrupulozitatea istoricului – de ex., replica lui Ştefan, „Voi aduna Oastea cea Mare a ţării”, este urmată, în paranteză, de precizarea “40 mii”), scenariul-piesă literară i-a prilejuit acad. Andrei Eşanu, bănuim, clipe de mare încântare, în care s-au amestecat creator entuziasmul adolescentului cinefil, reminiscenţe din lecturi emoţionante şi plăsmuiri ale imaginaţiei cu care şi savantul, şi cititorul obişnuit îşi recreează eroul preferat. Încântare care continua să vibreze în sufletul celor care s-au reîntâlnit cu Ştefan, graţie acestei nuvele cinematografice aparte.
În ce mă priveşte, mărturisesc o bucurie în plus pentru situarea începutului cărţii în zona Sucevei şi încheierea ei pe imaginea („în plan mare”) a monumentului lui Ştefan cel Mare din centrul Chişinăului.
Comentarii