Deşi titlul, „Dulce-amar. Povestea unui refugiat din Cernăuţi” (Corint, 2017), sugerează oarecum un personaj anonim cu un destin tipic pentru mii de români din nordul Bucovinei, numele de pe copertă îi sună cunoscut celui care ia cartea în mână. Însă Sergiu Flondor nu a scris-o decât pe aceasta, pe a doua, moartea sa a redus-o doar la proiect. Sunetul familiar, răsunetul la care l-a ridicat cel mai ilustru reprezentant al ei – Cavalerul Unirii, este cel al familiei, pe care Sergiu Flondor şi-l asumă explicit, relatându-i presiunea în decizia părinţilor de a pleca în primul refugiu: iunie 1940-iulie 1941: „Tata fusese avertizat cu o zi înainte de rezidentul regal, Gheorghe Flondor, şi de primarul Cernăuţiului, baronul Nicu Flondor, că în aceste împrejurări nu rămânea decât o singură soluţie: părăsirea oraşului şi de fapt a întregului ţinut care urma să fie ocupat. Numele de Flondor, care amintea de strămoşul nostru Iancu Flondor, considerat de sovietici duşman al poporului, putea să producă reacţii surprinzătoare, cu consecinţe foarte periculoase pentru posesor”. De altminteri, o spune şi originea cântecului, „Cântec vechi din zona Storojineţului“, din care sunt alese versurile ca motto al capitolului: „– Bucovină plai cu flori /Unde sunt ai tăi feciori? /– Au fost duşi în altă ţară /Dar se-ntorc la primăvară...”
După cum se ştie, Iancu Flondor însuşi avusese înainte pagini scrise de neamul său boieresc, înnobilat în Imperiul Habsburgic. Precizarea este legată de amănuntul, semnificativ, al apariţiei cărţii în colecţia „Istorie cu blazon”, iar semnatarul prefeţei, Filip-Lucian Iorga, îl susţine, pomenind de prima sa întâlnire cu fraţii Sergiu şi Constantin Flondor „la unul dintre congresele de genealogie şi heraldică organizate, la Iaşi, de către profesorul Ştefan S. Gorovei” şi subliniind o dublă premieră editorială în cadrul colecţiei: amintirile acestui reprezentant al unei „ilustre familii boiereşti moldoveneşti” sunt ale unui contemporan, iar cartea este prima care „evocă în detaliu atmosfera din Bucovina de odinioară”.
Stăruind încă un moment asupra copertei ca fereastră a volumului, să spunem că frumoasa imagine reproduce o fotografie cu „Familia Flondor pe terasa conacului din Hlina, Basarabia” şi să nu trecem peste mărturisirile cunoscutului artist plastic Constantin Flondor, care adaugă mobilurilor curente legate de cercetarea, scrierea şi lectura „datelor şi a amintirilor cu privire la străbunii străbunilor noştri” „un sentiment, o stare mai greu de definit, care motivează ceea ce profesorul Ştefan S. Gorovei numea o recuperare a memoriei familiale. Este un fluid cald. Este acel ceva care ne leagă de părinţii noştri şi care deţine puterea de a se distribui peste generaţii, în spaţiu şi timp. Este energia care întreţine o flacără şi ne dă sentimentul unui împreună. De asemenea, este o reverenţă faţă de cei prin care existăm”.
Cartea este dedicată urmaşei Anamaria, fiica fiicei fratelui autorului: „Dragă Anamaria! După ce vei citi această carte, îţi vor rămâne în amintire acele vremuri trăite de mine şi de bunicul tău într-o perioadă marcată de două refugii şi de al Doilea Război Mondial, dar şi de încântătoarea copilărie petrecută la Cernăuţi, locul nostru natal binecuvântat! Sergiu”.
Dacă văzusem lucrări, scrisesem, ştiam multe despre artistul plastic Constantin Flondor, de întâlnit, l-am întâlnit abia în anul 2009, la Suceava. Atunci am cunoscut-o şi pe soţia sa, dna Sanda Flondor, şi pe fratele mai mare, Sergiu Flondor, şi i-am însoţit pe toţi trei la directorul Muzeului Bucovinei, Constantin-Emil Ursu, pentru o primă discuţie despre personala Constantin Flondor, dorită şi aşteptată în Bucovina întreagă. Se întorseseră de la Cernăuţi şi urmau să plece la Timişoara, oraşul care devenise acasa celor doi bucovineni. Minunata doamnă Sanda Flondor (cine o cunoaşte va fi de acord cu mine!) a dus atunci greul conversaţiei: dl Constantin Flondor era visător, dl Sergiu Flondor – închis în tăcere şi depărtări. Am intuit că era vorba de fire, dar şi de momentul copleşitor sub al cărui clopotul de aramă continuau să respire: nu-şi mai văzuseră aşezarea natală de 65 de ani.
Cartea cuprinde de altfel, vii, amintiri ale anilor petrecuţi de Sergiu, copil-copilandru, şi de familia sa la Cernăuţi, punctate de căutarea locurilor în care au fost trăite cu prilejul acestei călătorii, pe cât de târzii, pe atât de sperate, dar şi al celei care i-a urmat, în toamna anului 2010, dublată atunci şi de călătoria expoziţiei de pictură, desen şi fotografie-print a lui Constantin Flondor, „Însemnări pentru o nostalgie”, de la Muzeul Bucovinei din Suceava la Muzeul de Artă din Cernăuţi într-un gest emoţionant şi reîntregitor. Astfel: „În toamna anului 1941, tata m-a înscris în clasa I a Liceului comercial din Cernăuţi. (…) Liceul comercial era destul de departe de casă, undeva la capătul Grădinii Publice, pe strada Ştefan cel Mare (Siebenbürgerstrasse). Revenind la Cernăuţi după mult timp, nu am mai găsit locul unde ar fi trebuit să se afle şcoala, ceea ce m-a întristat.” Născut în 1930 şi plecând definitiv din Cernăuţi în 1944, înduioşitor şi firesc, nu puţine sunt la Sergiu Flondor amintirile gustative: bomboanele, turta dulce cu marţipan de Crăciun, prăjiturile aduse de tata, „prăjituri fine, de la «Râpeanu», o cofetărie care se afla tot în centru, pe aceeaşi stradă Flondor”, „…am întâlnit-o pe Julia în oraş, iar ea m-a invitat la o cofetărie. Locul ales era chiar pe strada Mărăşeşti, colţ în colţ cu strada Flondor, unde am fost servit cu delicioasele kafe-krapfen care numai la Cernăuţi se puteau mânca”. Chiar şi titlul cărţii, „Dulce-amar”, aparţine universului gustativ, care contrapune dulceaţa copilăriei la Cernăuţi amarului, amărăciunii refugiului definitiv, deşi aici ar putea să fie vorba în primul rând de altceva, Maria Toacă şi cu mine ne-am intitulat „Dulce-amar de Bucovina” cuvântul introductiv la cartea scrisă împreună („Dulce de Suceava. Amar de Cernăuţi”, Editura Muşatinii, Suceava, 2014), plecând pentru „dulce”, nu de la asemenea amintiri, ci de la celebra zicere eminesciană, „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină…”, din care cred că şi Sergiu Flondor s-a inspirat, sintagma Poetului fiind de-acum puternic gravată în genomul bucovineanului. Cu atât mai mult cu cât, deşi absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucureşti şi ieşind la pensie ca director economic la Apele Române – Direcţia Teritorială Timişoara, autorul a fost încă de mic un cititor împătimit şi un mare iubitor de beletristică. O fotografie din prima reîntoarcere, după 65 de ani, îi înfăţişează pe Constantin Flondor lângă şi pe Sergiu Flondor în trăsura de pe Kobileanska, fosta stradă Iancu Flondor, un vehicul tradiţional imortalizat de turişti pe peliculă, doar că fraţii Flondor nu erau simpli vizitatori, înţeleg din pagina cărţii că şi aici erau colindaţi de o amintire de demult: „În acei ani, tata se bucura de o bună apreciere la Fabrica de zahăr Jucica Veche, ocupând postul de şef al serviciului MONT (mobilizare). În aceste condiţii, îşi putea permite un trai mai bun atât pentru familia sa, cât şi pentru el. De pildă, deplasările la şi de la fabrică le făcea cu birja, ceea ce a stârnit uneori invidia, cu repercusiuni ulterioare”.
Din acea primă reîntoarcere a fraţilor Flondor, mai păstrez o fotografie, cu amândoi tot pe fosta Iancu Flondor, privind şi fotografiind totul cu nesaţ, Sergiu Flondor cu un pas mai lent, fiind şi mai năpădit de amintiri, pentru anii în plus trăiţi aici. De la ea, trec la cele de la vernisaj, un an mai târziu, într-una Sergiu Flondor într-un grup în care artistul îi are alături şi pe acad. Dan Hăulică, şi pe consulul-general de atunci, şi pe Constantin-Emil Ursu, apoi Sergiu Flondor cu soţii acad. Alexandrina Cernov şi prof. univ. dr. Ilie Luceac, arhitecţii impresionantului eveniment cultural de la Cernăuţi şi, în sfârşit, pe o banchetă, copleşit şi totodată atent la toate câte se întâmplă, cu Sanda Flondor, cumnata, şi cu ziarista cernăuţeană Maria Toacă, în stânga sa. Dar preferata mea, pe care eu aş fi ales-o pentru copertă, nu este o fotografie, ci o pictură, cu Sergiu Flondor şi Constantin Flondor copii şi apoi, după 65 de ani, în faţa casei din amintire, împreună cu zăpezile de odinioară, în nesfârşita iarnă a unui Cernăuţi care a fost şi nu mai este decât pe pânza memoriei şi a picturii totodată. Şi de-acum şi în paginile „Poveştii” adevărate a lui Sergiu Flondor.
Pe lângă capitolele dedicate oraşului Cernăuţi, cartea poposeşte împreună cu Sergiu Flondor într-un Bucureşti care îl farmecă şi în care va reveni mereu, în Craiova anilor de liceu şi desigur la Timişoara, pe care o va iubi şi de care se va ataşa ca de o „altfel de acasă”. Viaţa în general grea de după război pentru cei mai mulţi este şi mai aspră în coloniile refugiaţilor, dar tinereţea şi firea îi ajută pe fraţi să nu cedeze în faţa greutăţilor, să caute partea încurajatoare, frumoasă a locurilor şi a oamenilor. Dar şi la greu şi la bucurie, şi în situaţii importante şi în amănunte, Cernăuţiul răpit acestor români din copilărie şi-apoi interzis până dincolo de amiaza vieţii rămâne pentru ei ca Steaua Nordului pentru corăbierii duşi de furtuni în largul unor necunoscute mări.
La ora acestor rânduri, lângă masa mea de scris, printr-o coincidenţă emoţionantă, pe micul ecran vorbeşte Constantin Flondor, participant în septembrie 2017 la Tabăra de Pictură şi Sculptură de pe Rarău – Câmpulung Moldovenesc, centrul lumii pentru mine ca fosta capitală a Bucovinei pentru cei doi flondoreni. Ştiţi ce spune când este prezentat ca un foarte important artist plastic timişorean? „Înainte de a fi timişorean, sunt cernăuţean!” Iar cartea fratelui său mai mare foşneşte ecou: „…cernăuţean!” Rostit sau scris de aceşti descendenţi ai Cavalerului Unirii, cuvântul egalează titlul de nobleţe al legendarului lor înaintaş.
Comentarii