Pleacă unul câte unul dintre cei care m-au învăţat primele buchii ale gazetăriei şi mi-au dat curajul să scriu.
Am deschis ziarul „Crai nou”, cotidian la care am fost abonată toată viaţa şi care a fost prima mea sursă de informare, fie că s-a numit „Lupta Poporului”, „Zori Noi” sau „Crai nou”.
Ziarul de sâmbătă, unde apar paginile culturale realizate de reputata jurnalistă şi scriitoare Doina Cernica, ni-l aduce factorul poştal lunea. Am fost scutită astfel de emoţii încă două zile pentru că ochii mi s-au împăienjenit de lacrimi când am citit: „A murit, la Bucureşti, scriitorul bucovinean Pan Solcan”.
De Pansol, cum îl numeam noi, mă leagă începuturile mele de corespondent al ziarului. Mă stabilisem la Câmpulung, împreună cu soţul meu, unde în 1950, Regiunea Suceava, nou înfiinţată, îşi stabilise reşedinţa. Era nevoie şi de un ziar. Aşadar, aici a luat fiinţă „Lupta Poporului”, „bunicul” cotidianului „Crai nou”, într-o casă, pe strada mare, din vecinătatea şcolii gimnaziale „Bogdan Vodă” de azi. Primii redactori au fost recrutaţi dintre cei despre care se ştia deja că aveau chemare pentru scris. Printre ei se numărau Pan Solcan şi Titus Fărtăiş, foşti elevi ai Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, cărora li s-a alăturat Dragoş Vicol, cunoscut pentru apariţiile sale literare în revistele rădăuţene, şi scriitorul George Sidorovici.
Ziarul avea nevoie şi de corespondenţi voluntari. Lucram la trustul lemnului. Cineva, care mă remarcase probabil din vreun articol pe care am avut sarcina să-l scriu la gazeta de perete, m-a propus şi pe mine. Am fost chemaţi la instruire, unde i-am întâlnit pe Pansol şi Titus, care nu-mi erau străini. Ni s-a spus cum trebuie să alcătuim o corespondenţă, ce condiţii trebuie să îndeplinească aceasta şi ni s-au dat sugestii despre ceea ce-am putea scrie.
Îndemnată de cei doi, mi-am luat rolul în serios şi am trimis prima corespondenţă despre realizările forestierilor, care aveau legătură cu întreprinderea unde lucram. Nu pot descrie acum, după mai bine de jumătate de veac de când colaborez cu ziarul, dar şi cu alte organe de presă şi emisiuni radiofonice, emoţia şi bucuria pe care le-am resimţit atunci când mi-am văzut numele în ziar. De aceea, pe Pan Solcan, care a insistat mai mult asupra posibilităţilor pe care le am de a scrie, îl consider primul meu mentor în ale gazetăriei.
Câmpulungul Moldovenesc nu îndeplinea nici pe departe condiţiile cerute de o reşedinţă de regiune. Era foarte greu să se găsească sedii pentru toate instituţiile regionale, era foarte greu să găseşti locuinţe pentru atâţia salariaţi. Mica uzină electrică, de pe strada Uzinei, nu mai făcea faţă cerinţelor, astfel că odată cu înserarea se mai putea tricota doar la gura sobei, nici vorbă de scris. În aceste condiţii, regiunea şi-a mutat reşedinţa la Suceava şi odată cu ea a plecat şi ziarul, care după câtva timp a primit denumirea de „Zori Noi”.
Cei trei tineri, entuziaşti şi dornici să schimbe lumea prin scris, au avut un rol important în dezvoltarea ziarului. Am continuat să le scriu, devenind cu timpul o colaboratoare permanentă. Într-o vreme mi s-a propus chiar să lucrez în redacţie, dar soţul meu, o fire mai conservatoare, a refuzat să ne mutăm la Suceava.
Pan Solcan, ziarist de renume, care a mai lucrat ca redactor-şef adjunct la România Liberă, la Tribuna României şi în redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate şi a mai publicat şi în alte locuri unde a putut să-şi afirme talentul şi capacitatea de jurnalist, a fost un nume pentru bucovineni. Astfel că apariţia primului său roman, „Căderea”, nu a mirat pe nimeni şi i-a bucurat pe toţi, timpul dovedind că scriitorul Pan Solcan, stabilit la Bucureşti, rămâne un nume de referinţă pentru oamenii de cultură din Bucovina.
Cu Titus Fărtăiş eram vecini de locuinţă, iar frumoasa lui soţie îmi devenise amică. De aceea, nu o dată am participat la discuţiile şi frământările lor de a realiza un ziar bun, care să contribuie în primul rând la răspândirea culturii în mase. Cenzura nu era încă foarte aspră şi în bună parte îşi puteau realiza visurile, bunele lor intenţii ca, prin ziar, să contribuie la educaţia celor ce, mai cu seamă din cauza războiului, rămăseseră în urmă cu multe cunoştinţe.
Mă bucur că, în calitate de modest corespondent voluntar, mi-am putut aduce şi eu contribuţia la realizarea visului acestor tineri entuziaşti. Scriam îndeosebi despre realizările muncitorilor forestieri, ale celor din industria locală şi cooperaţia meşteşugărească care luaseră fiinţă şi, bineînţeles, despre mai marile sau mai micile evenimente culturale ce se desfăşurau în urbea noastră.
Şi aşa a trecut peste o jumătate de veac de colaborare cu ziarul. Continui să le port recunoştinţă tuturor celor care au contribuit la formarea mea şi „mi-au dat aripi” să scriu, iar Pan Solcan, unul dintre primii mei mentori, va ocupa întotdeauna un loc de cinste în inima mea. Este singurul omagiu pe care i-l mai pot aduce după trecerea sa în veşnicie.
Comentarii