În volumul postum al Profesoarei Lucia Boroş despre care s-a scris recent în „Crai nou” – „Greşeli semnalate în Gramatica Academiei Române, 2005, 2008…” – , obiectivul principal care a subordonat întregul demers al elaborării acestuia se dovedeşte a fi, după cum sugerează chiar titlul, cel al instaurării corectitudinii unor enunţuri teoretice şi a unora dintre cele ce le ilustrează. Un criteriu deloc neglijat în aprecierea ambelor ipostaze ale obiectului analizei critice întreprinse se arată a fi însă şi eleganţa acestora, asigurată, printre altele, prin evitarea unor formulări de natură a afecta propoziţiile sau frazele sub raport estetic şi de a genera ascultătorului (cititorului) percepţii negative. Cu toate că unor asemenea cazuri nu li se poate aplica, fără rezerve, eticheta incorectitudinii (ba chiar s-au formulat opinii cel puţin indulgente la adresa lor din partea unor specialişti şi oameni de cultură), dorinţa firească a oricărui comunicator de a se exprima nu doar clar şi corect, ci şi – în funcţie de receptor – cât mai elegant şi expresiv se manifestă, printre altele, în grija de a evita succesiuni de sunete (respectiv litere din texte pasibile de lectură cu voce tare) care creează sonorităţi neplăcute auzului. Cu un termen mai general, astfel de alăturări disonante au primit, cum se ştie, numele de cacofonii (din fr. cacophonie, provenit din gr. kakophonia, alcătuit din kakos „rău, urât” şi phone „sunet”).
Iată, preluate din lucrarea menţionată, câteva cacofonii semnalate şi imputate autoarelor noului tratat (cu precizarea volumului şi a paginii), scăpări care dăunează armoniei de dorit a enunţurilor „fabricate” şi pentru a căror evitare L. B. propune şi soluţii.
- „Se joacă copii. Se joacă copiii.” (I, 54). Prin inversarea topicii sau adăugarea unui determinant sau doi, enunţurile devin corecte („cf. Copiii se joacă în curte. Se joacă zburdalnicii copii. Se joacă în curte copiii veseli, ţipând”) – este de părere Profesoara. • „…ca să nu trezească copilul.” ((I, 676). Corectare: „…ca să nu deştepte copilul.”. • „casă cu curte” (II, 76). „Faptul că această cacofonie este frecventă în limba neîngrijită nu justifică apariţia ei în acest tratat, şi o spunem nu din pudibonderie, ci pentru apărarea purităţii limbii.” – afirmă L. B., oferind şi alternativa: „casă cu etaj, cu livadă, cu garaj etc.”. • „…să se facă capitalism…” (II, 142). Se apreciază că aceasta ar fi o cacofonie „extrem de supărătoare”.
Mai reproducem, prescurtând şi fără menţiuni: „se mişcă cratiţa”; „Ionescu care apără poarta…”; „să nu se îmbolnăvească, când trăieşte în asemenea stres…”; „Era vrednic, ca să facă o bună impresie.”; „…prea puternic ca să nu reziste.”; „…să trăiască cât…”; „M-a întrebat că «ce vrei să faci?».”.
Deşi, de regulă, se consideră că, în vorbire sau scriere, cacofonia, conform etimologiei, ar acoperi toate cazurile de întâlnire a anumitor sunete neplăcute auzului, regretata autoare suceveană pare a face distincţie între situaţii de genul celor înfăţişate mai sus (unde sunt, de obicei, prezente grupurile ca, cu sau variante ale acestora) şi cele în care senzaţia auditivă stânjenitoare are alte surse fonetice. Pe acestea din urmă le încadrează în categoria tautofonie (fr. tautophonie; gr. tautos însemnând „acelaşi”), pe care dicţionarele o definesc drept „repetiţie supărătoare a aceloraşi sunete sau articulaţii” (DEX) sau „repetiţie excesivă a aceluiaşi sunet (sau silabă) cu efect neplăcut, inestetică” (MDN-2000). În cartea la care ne referim sunt identificate următoarele cazuri: •„Ce ciudat te porţi!” (I, 288; aici, L. B. precizează că tautofonia ce ciu- este totuşi „în general admisă”); • „Înapoindu-i vecinei revista, tânărul…” (I, 541; –ta tâ–); •„…ci cel care l-a educat aşa.” (I, 587; evitarea propusă: „ci acel care”); •„ci ca cei” (II, 84).
Tot în susţinerea necesităţii ca, în special într-un tratat normativ, eleganţa enunţurilor să fie o opţiune statornică, L. B. mai semnalează ”alăturarea neplăcută a cuvintelor primii, primi, premii” într-o frază (I, 101) sau a unor silabe (şi că şi-a – I, 114), „repetarea supărătoare” a unor verbe-predicat (II, 206, 609) sau omofonia evitabilă din propoziţia „Ea i-a zâmbit.” (II, 424).
În finalul acestor BOOKiseli este de subliniat că, oricât de hotărât ne-am arăta preferinţa pentru eleganţă şi, în acest sens, şi pentru evitarea cacofoniilor, cele două modalităţi „artificiale” (eufemistic vorbind) prea frecvent practicate, de a o face prin intercalarea (scrisă ori…vorbită) a virgulei (respectiv a cuvântului virgulă) sau a lui şi după ca (ca şi copil, ca şi coordonator etc.), nu conferă eufonie enunţurilor, ci, dimpotrivă, le face şi mai urâte. Aceste procedee se numesc, de altfel, cacologii.
I.NEDELEA
Comentarii