Pentru că, după cum am mai scris, viaţa mea este doar din întâmplări, scriu o alta, mai ales inspirată din articolul dlui Teodorescu „Fapta nu există” şi nu numai. Iniţial am vrut să intitulez asemănător dar, să nu semene a plagiat, am ales pe cel de mai sus. Pentru ca să pot descrie întâmplarea nefericită a vieţii mele este nevoie s-o iau de la început! Am absolvit liceul pedagogic ucrainean de la Siret. Fiind şefa promoţiei am luat prima repartiţia pentru Brodina centru, învăţătoare la cl. I-IV cu predare în limba ucraineană. Comisia m-a îndemnat să urmez facultatea de rusă-română, unde intram fără examen, având nota maximă la bacalaureat. Eu am preferat postul de învăţător. Drumul de la Dărmăneşti la Bucureşti este imposibil de făcut perpedes, cum o făceam adeseori de la Siret până acasă, neavând bani pentru tren. Părinţii mei au plecat în altă dimensiune a timpului, de tineri. La Brodina am preluat clasele I-IV simultane. Abia ce au început cursurile şcolare şi eu am fost inspectată „la sânge” la toate 4 ore. Fără a mă întreba cineva, m-am pomenit cu un ordin scris din partea inspectoratului să trec la ciclul II la catedra de limbă ucraineană şi rusă în locul învăţătorului Gheorghe Moscaliuc care era promovat în funcţia de inspector şcolar. Cum la mine nu exista „nu pot” şi că rostul meu omenesc să fie împlinit cu o nălucă în care să cred şi pe care să o fac cu drag, m-am supus ordinului. Am lucrat cu elevi doar cu patru ani mai mici decât mine. Am muncit pe brânci şi am pus suflet în tot ceea ce făceam şi rezultatele veneau, deoarece eram pregătită să fac faţă pentru o nouă şi grea sarcină. Gândul meu a fost „Trebuie să fie totul perfect”. Aşa că am început să mă pregătesc, devenind o perfecţionistă şi considerând că fiecare detaliu este important atunci când pui suflet în ceea ce faci şi eşti dedicat carierei tale.
Şi profesorul de limbă română a fost şi el promovat în funcţia de inspector şcolar în zona Vatra Dornei. Iar orele de română mi-au revenit, automat, mie, fără ca eu să cer aşa ceva. Pentru munca ce o desfăşuram, pentru rezultatele obţinute nu am fost niciodată răsplătită. Probabil din invidie, pentru că prin dăruire şi competenţă să nu cumva să obţin vreun loc călduţ în care mediocritatea era la ea acasă.
La înfiinţarea cl. I-VII la una din şcoli la o distanţă de 14 km, am făcut naveta. Singurul mijloc de transport era un trenuşor. Dacă cumva îl scăpai făceai drumul pe jos. Între timp au mai venit profesori de română dar, după o lună, două plecau. În sfârşit după mulţi ani a venit o profesoară de română care s-a stabilit în Brodina. Fiind clase paralele erau ore pentru doi profesori. Ciudat că mie mi se atribuiau clasele mari. Elevii trebuiau pregătiţi pentru admiterea în liceu. La înfiinţarea claselor a IX-a şi a X-a, centrul fiind la Brodina, orele de română mi s-au atribuit mie. Şi asta cu mari insistenţe (cu ajutoare de la primărie) invocând că şi eu poate voi avea nevoie de inspectorat. Să înţeleg că aici, la Brodina vin elevi din cinci sate şi prestigiul şcolii trebuie salvat. Nopţi întregi am studiat să mă prezint pregătită pentru orice întrebare din partea elevilor. În momentul în care începeam lecţia, uitam de mine, aparţineam cu totul elevilor. Creta curgea pe tablă aşa de frumos pentru că făceam lecţiile cu tot sufletul. După ce o fostă elevă a mea a terminat facultatea de limba rusă şi română, am primit şi „undă verde” de a pleca la locul meu. Stupoare! Nu mi s-a ţinut locul meu la cl. I-IV, unde eram unica titulară repartizată de pe băncile şcolii, ci mi s-a atribuit post de învăţător, la Falcău, la 4 km de Brodina. Am făcut naveta cu trenul, cu ocazii, pe jos. Neavând experienţă la cei mici, după 18 ani, am luat-o de la capăt. Am avut cl. a IV-a B cu elevi mai puţin notaţi ca cei din cl. a IV-a A. Dar am reuşit să-i aduc la o performanţă, încât profesorii în consiliul profesoral au adus laude şi aprecieri pentru pregătirea elevilor acestei clase. Pentru munca depusă la clasă, pentru munca culturală, socială am fost premiată. După un an am fost mutată la Brodina. Dar, nu pe postul meu, ci pe post de educatoare cu statut de necalificată, cu diminuare de salariu. Am fost ba ridicată, ba coborâtă fără a mă întreba, fără ca eu să fac măcar o dată vreo cerere. Cu toate că eram mutată de la Falcău la Brodina n-am scăpat de navetă. Lucrând la preşcolari, mi s-a impus ca o dată pe săptămână să lucrez la căminul de copii Falcău. Cum terminam lucrul la Brodina, cu sufletul la gură fugeam la tren pentru a presta cele cinci ore la căminul Falcău.
În această perioadă iată ce se întâmplă la Brodina. La ordinul unui organ de conducere al partidului de la judeţ a fost impusă scoaterea unei învăţătoare de pe post spre a crea loc la o protejată (netitulară) un cadru mediocru. La o inspecţie de o zi, învăţătoarea Irina Torac este mutată de la şcoala Sadău la Falcău pe post de educatoare pe motiv că este incapabilă. În această mocirlă am căzut şi eu. Mă întreba lumea: „Şi dvs. incapabilă, ca dna Irina?” Pe învăţătoarea nedreptăţită – un cadru conştiincios, a afectat-o atât de mult situaţia creată, că nu după mult timp a părăsit această lume nedreaptă.
Pentru a mă prezenta la grad am împrumutat clasa. Iar inspectorul mi-a dat calificativul „bine” cu precizarea: „ Dacă vă dau foarte bine vă vor întreba multă metodică. Ori dvs. sunteţi nici în căruţă, nici în teleguţă.” După examene acelaşi inspector (de zonă) a venit la poarta mea să mă felicite pentru cea mai mare notă din zonă. „Am vrut să nu vă dezamăgesc, dle inspector!” Am făcut aproape naveta la judeţ. Ba la inspectorat, ba la partid. Când am spus într-o audienţă la partid că inspectorul de zonă a recunoscut că mare nedreptate mi s-a făcut, acel inspector era chemat la ordin şi certat, ameninţat cu scoaterea de pe funcţie. După pensionare am fost rugată să mă întorc la şcoală pentru a preda ucraineana şi rusa. Am propus un alt cadru didactic care a terminat acelaşi liceu ca mine, dar directorul a insistat să vin eu.
Am pus interesul general mai presus de cel personal şi m-am întors. Altfel se desfiinţau orele de limba ucraineană. De felul rezultatelor şi al muncii mele am mai scris. Trei ani am mai lucrat şi în toţi aceşti ani am fost cu elevii în tabere ale minorităţilor. Acolo am fost apreciată, răsplătită.
Din lipsă de profesori, nici concediul de maternitate nu l-am efectuat. Şi din spital am fost externată să vin la şcoală că se anunţa brigada de control. Am lăsat efectuarea unor analize baltă şi am venit la datorie. Greşeala vieţii mele a fost că nu m-am înregimentat politic. La terminarea liceului ne-au adus adeziuni pentru a completa pentru instructori de pionieri. Iniţial am completat, apoi m-am răzgândit şi am rupt adeziunea. M-am gândit că munca asta cuprinde multă minciună. Mai târziu am înţeles că politicul face ţăndări orice sistem. Am dorit încă de pe băncile şcolii să ţin orele la un standard ridicat şi să mă bucur că am reuşit.
Am crezut că după Revoluţie se va face lumină şi în viaţa mea. Degeaba am făcut memorii. Doar recunoştinţa elevilor mei, care-mi scriu şi astăzi, faptul că lecţiile de română au rămas pentru mine bucurii care mi-au făcut dintotdeauna viaţa mai frumoasă!!
Dvs. domnule director, prin justiţie aţi dovedit că fapta nu există. Eu ce să fac? Se apropie „decontul”, că timpul nu iartă pe nimeni şi mă tem că voi „pleca” cu acest bolovan pe suflet nepăsându-i nimănui de suferinţa, de nedreptatea unui om. Acum e prea târziu să mă adresez justiţiei. Altfel aş merge până-n pânzele albe pentru a vedea incompetenţii pedepsiţi – slugoii nedreptului regim! Ministrul Justiţiei a spus că omul trebuie plătit după fapte şi nu după diplomă. În memoriile mele am cerut restituţie morală, care adeseori contează mai mult decât cea materială. Nu vă trimit unul din nenumăratele răspunsuri alandala. Este prea „aplicat” personajul de atunci. Acest răspuns s-ar preta ca răspuns al unui om în stare de ebrietate sau complet în afara problemelor ce trebuiau verificate, rezolvate şi pentru care era plătit.
ARTEMIZIA GHIORGHI
Comentarii