La jubileul Marii Uniri în primul parlament postdecembrist

În vara anului 1988, moşul Strugari Nicolae a lui Petre din satul meu mi-a povestit cum participase el la Unirea Bucovinei cu Ţara, la Cernăuţi, în 1918. În amintirea lui, m-am simţit dator să iau cuvântul în parlament.

„Unirea n-a venit din sfătuirea interesată a unui număr restrâns de conducători, de fruntaşi, de şefi ori «oameni cu cădere», cărturari şi doctori – spunea N. Iorga. La Bălgradul ardelean, continua pontiful istoriei româneşti şi universale, la Alba Iulia, s-au strâns miile de mii ale cetăţenilor din aproape cele 30 de comitate, cu preoţii şi învăţătorii lor, cu soldaţii care dezbrăcaseră uniforma unui rege care nu mai era. Ei au făcut UNIREA şi de aceea e nezguduită fapta Unirii, pentru că toţi au voit-o şi pentru că ideea Unirii e veche ca şi neamul însuşi”.

Nu cu mult înainte de revoluţia din 1989, se stingea în satul meu bucovinean un bătrân, cel de mai sus, aproape centenar. Participase cu încă unul ca el, amândoi abia întorşi din război, ca trimişi ai comunei Pârteştii de Jos, la Congresul General de la Cernăuţi. În sala Teatrului, sosirea delegaţilor era anunţată printr-un sunet de clopot, spunea venerabilul bucovinean, lucid şi capabil de emoţia bine stăpânită a rememorării evenimentelor din tinereţe. Domnea o mare înfrigurare şi nu ne mai temeam de nimeni. Atunci s-a înfăptuit România cea Mare. Chiar el, Iancu, cavaler de Flondor, conducea Adunarea care a hotărât, la 28 noiembrie 1918, Unirea Bucovinei cu Ţara Mamă, încheia eroul de invidiat al acelor zile mari. Păstrez chipul acelui om şi notiţele cu povestirile sale, mărturii ale unor întâmplări eroice. Era cu trei zile înainte ca Adunarea Naţională de la Alba Iulia să hotărască „Unirea cu Ţara” îndelung cerută de ardeleni şi la câteva luni după ce Sfatul Ţării, la Chişinău, votase printr-o lucrare la fel de democratică şi reprezentativă Unirea Basarabiei cu Patria Mamă.

Şi atunci, ca şi în decembrie 1989, s-au pus temeiurile unui alt TIMP. Veacuri de jertfe au pregătit memorabila zi de 1 decembrie 1918. Bornele istoriei Unirii încep cu Mihai Viteazul, Al. I. Cuza şi continuă cu „1877-78” şi Procesul Memorandiştilor Ardeleni, care la 1894 au spus-o hotărât: „Existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă”.

Românii spaţiului carpato-dunăreano-pontic, locuitori ai vechii Dacii, erau tot mai conştienţi atunci ca şi acum că Unirea lor este de nestăvilit. Bardul de la Mirceşti făcuse cunoscute lumii imagini aproape bucolice ale Bucovinei („Veselă grădină / cu mândri feciori / şi pomi roditori”), iar Eminescu elaborase „În note grave” „Doina”, pătrunsă de idealul şi suferinţele panromânismului de la Nistru până la Tisa. Ecourile „serbărilor Putnei” din 1871 încă mai stăruiau. Istoria s-a dovedit şi atunci, ca şi acum, „prilej de meditaţie pentru îndemnuri şi mângâieri”, cum afirma tot Iorga.

Fastuoase sărbătoriri la 40 de ani, în 1906, de la aducerea pe tron a unui principe străin, ocazie de afirmare a „fericirii poporului român”, au făcut loc în anul următor răscoalei ţăranilor, sângeros reprimată. Norii primului război mondial erau la orizont. Se ştie că intrarea României în acel război a urmărit eliberarea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei, şi greul l-au dus în război tot oropsiţii satelor, cei schingiuiţi în 1907 pentru că vroiau pământ, ţăranii, îmbărbătaţi şi conduşi la război de învăţătorii şi preoţii de ţară.

Vicisitudini ale geopoliticii au distorsionat grav istoria noastră pentru că ceea ce s-a împlinit la 1 decembrie 1918 n-a durat decât două decenii şi ceva. Din vest şi din est rechinii au sfârtecat sălbatic tânărul stat şi nu putem uita că în 1964 din România cea mai mare, mult nu era, ca să rămână doar creasta Carpaţilor. Gândeam atunci la Hemingway, la „Bătrânul şi marea”: din peştele uriaş rămăsese doar un schelet, dar, bătrânul nu se socotea nefericit, pentru că luptase curajos.

Prin 1964, Valev, un pseudo istoric sovietic propunea, evident în numele conducerii politice, o nouă hartă: Muntenia şi Oltenia să treacă la bulgari, Transilvania la unguri, iar Moldova la Basarabia, deci la ruşi; testarea intenţiilor a descurajat „Planul Valev”.

Astăzi, când în Europa suflă cu putere, în mare parte dirijat, vântul destrămării statelor naţionale sau multinaţionale, unele create cu drept şi lege prin voia popoarelor, altele doar ca o sumă aritmetică a unor rase şi popoare străine şi unite doar în silă, să nu uităm că „fructul imediat al libertăţii este el opţiunea, dar aceasta nu totdeauna este şi cea mai oportună”.

Istoria celui mai estic avanpost al latinităţii care suntem noi românii, de unii este ştiută, dar ignorată, iar de alţii neştiută şi tratată în bloc chiar şi-n Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, mai ales de cei gata oricând să dea şi să ia tot ce nu este al lor, ca pe vremuri Sublima Poartă, Ţarul şi Curtea de la Viena. Lor le spunem că „doar ignoranţa nu se învaţă, în rest orice se poate deprinde” şi-i vom ajuta în construirea unor figuri geometrice: triunghi, pătrat, pentagon ori hexagon, înscrise însă în exteriorul imaginii României care, probabil că fiind aproximativ circulară, tentează şi geometric şi geo-politic.

Eram mai bogaţi altădată, de vreme ce Petru Muşat, la 1388, împrumuta din Cetatea Sucevei pe regele polon de la Cracovia cu o mare sumă de bani, căpătând drept zălog Pocuţia pentru care ceva, mai târziu, la Codrii Cosminului, s-a bătut cu leşii însuşi Marele Ştefan.

Mai încoace, spre noi, dacă n-am avut, n-am dat de bună voie ori cu împrumut, ni s-a luat cu forţa. A rămas însă ceea ce nu ni s-a putut lua, spiritul, sufletul şi credinţa neamului afirmate pe Câmpia Direptăţii ori la Mica Romă, la Blaj, la Padeş, Curtea de Argeş ori la Putna; a rămas amintirea şi cenuşa împrăştiată pe altarele de la Călugăreni şi Războieni, la Plevna şi Griviţa, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, în stepele Ruseşti, spre centrul Europei ori acasă în temniţele dictaturii care a încercat să-i spulbere atât pe cei ce făuriseră istoria primei jumătăţi din veacul acesta, cât şi pe cei ce ştiau şi povesteau adevărata istorie; dintre aceştia din urmă unii sunt seniorii acestui areopag. Deoarece noţiunile de stat şi popor, libertate, unitate şi independenţă, prin conţinutul lor, sunt în bună parte superpozabile, încercând, mai degrabă îndrăznind, să-i parafrazez pe memorandişti, aş putea spune că: „independenţa şi unitatea unui popor nu se cerşesc, ci se cuceresc mereu printr-o politică înţeleaptă, curajoasă, consecventă şi echilibrată, bazată pe învăţămintele istoriei, pe cultură şi prin cultură”, cum afirma eremitul de la Păltiniş, filosoful C. Noica.

Ca ecologist, nici nu pot să închei altfel decât cu îndemnul de a păstra şi dezvolta ce avem, de a întregi ţara cu ce i s-a luat prin odiosul pact Ribbentrop-Molotov şi, mai înţelepţi azi ca ieri, să ştim unde ne e locul în pantheonul istoriei lumii şi-n „arborele latinităţii” lui Blaga. Şi pentru că „n-oi uita vreodată dulce Bucovină, geniu-ţi romantic”, ca reprezentant al MEB (Mişcarea Ecologistă din Bucovina), doresc, laolaltă cu bucovinenii, ca titlul Mişcării noastre ecologiste să aibă curând acoperirea integrală din punct de vedere teritorial, istoric şi geografic.

Prin tot ce facem astăzi să fim demni de istoria noastră şi la înălţimea timpului nostru, demni de martirii trecutului îndepărtat, dar şi ai celor pe mormântul cărora abia a crescut iarba.

Este tot ce doresc României, singurul stat înconjurat tot de români, poporului şi ţării noastre. (Dr. IOAN IEŢCU fost deputat, cuvânt rostit în Parlamentul României)