Natural

De ceva vreme, în blocul nostru, s-a mutat, la parter, o pisicuţă. Splendidă pisicuţă! Şi stăpâna sa…, dar nu ea e subiectul. Bref, în scurtă vreme, pisicuţa aceea a căzut dragă tuturor, mai ales că mereu se cere afară, în faţa blocului, în peisajul accidentat (acum şi glodos) rezultat în urma lucrărilor neisprăvite la măţăraia de conducte termice. Dai să intri în scară şi, de undeva, miau!, pisicuţa se cere şi ea înăuntru. Dai să ieşi şi, miau!, pisicuţa se iveşte de undeva rugându-te să o laşi în stradă. Drăgălaşă pisicuţă! Şi chiar ieri s-a întâmplat s-o surprindem (eu şi doi trecători străini de bloc) în mijlocul reliefului accidentat al străzii, ţinând în dinţi, de gât, atârnând moale şi cald, un gras porumbel domesticit, dintre aceia care, drăgălaşi şi ei, au invadat şi pieţele oraşului, maculându-le cu guano. M-am oprit o clipă oripilat, o femeie cu două grele sacoşe a făcut chiar doi paşi înapoi, pisicuţa ne privea satisfăcută, parcă înţelegând că n-o vom tulbura. Şi-a tras stârvul mai într-o parte, l-a lăsat obosită, lingându-se pe drăgălaşul botic… Întâmplător, trei oameni (eu, femeia cu sacoşe şi un nene cu bască, purtând geantă de străvechi navetist) au gândit asemenea: să lăsăm natura să-şi urmeze cursul! Probabil gândind şi că, natural, asemenea se-ntâmplă şi între oameni, şi ei prădători de felul lor: peştele cel mare îl înfulecă pe cel mic. Sau „o pisicuţă oarecare pune mai multe întrebări decât un copil de 5 ani”. Cine-a zis asta? Carl van Vechten, un cam uitat scriitor, fotograf (inclusiv de pisici!) şi ziarist american. Care, printre altele, a atras atenţia că, deşi adesea ne inspiră (ca acum…), pisicuţa (sugerând, potrivit lui, har, putere, frumuseţe, mişcare, misticism) n-ar trebui supraevaluată. Într-o lume de oameni guvernată, oamenii (se) evaluează. Natural.