Avertizare. CFR Călători anunţă că azi, 9 noiembrie, ora 23, pleacă ultima garnitură din Gara de Nord pentru cei ce vor să fie de Crăciun la mănăstirile din nordul Moldovei.
Câine. Mi-am cumpărat cel mai tare câine de pază. De trei zile mă chinui să într-un curte…
Cravată. Importantul, indispensabilul accesoriu vestimentar masculin s-a numit, iniţial, „croată”. De ce? Pentru că o purtau, primii, mercenarii croaţi din armata lui Ludovic al XIII-lea, prin anii 1600.
Descoperire. Alcoolul ucide celulele nervoase… Rămân doar cele liniştite.
Explicaţie. Scuza unei femei adultere: o dată nu înseamnă a înşela, ci doar… a compara.
Lamurire. – Tată, unde sunt Alpii? – Întreab-o pe mă-ta, ea mută tot timpul lucrurile prin casă!
Mănescu (Corneliu). Cel mai „galonat” şi mai influent diplomat român (după, desigur, în alt context istoric, Titulescu, şi el sabotat de „ai noştri, ca brazii”). Mănescu fost primul comunist ales preşedinte, pentru un an, al Adunării Generale a ONU. Mulţi români confundă onoranta desemnare cu funcţia de secretar general al ONU, deţinută atunci de un asiatic, U Thant. În 1971 – când mandatul lui U Thant (omul care îl preţuia personal pe Mănescu, ajutându-l – cum altfel? – să conducă el, românul, sesiunea anuală a ONU) urma să expire, Ceauşescu era decis să-l sprijine pe Mănescu pentru funcţia supremă a ONU (aţi ghicit: coana Leana încă nu-şi scosese, pe atunci, ghearele). Eram – în termeni fotbalistici – calificaţi „în finală”. Atunci au apărut însă două bariere, două interdicţii. Prima – cea de neignorat – avea să vină de la atotputernicul Kissinger. „Noi, SUA, nu putem fi de acord cu alegerea acestui bărbat fermecător, care ne-ar cuceri toate femeile frumoase din America” a glumit, iniţial, evreul suprem al politicii americane. Pentru a explica, apoi, serios: „Nu e momentul ca un ministru al Tratatului de la Varşovia (fie el şi român) să fie secretar general al ONU. Vrem să fie dintr-o ţară neutră, nealiniată”. Mai dureroasă rămâne, pentru mine, „conspiraţia”, săpătura internă: aşa-zisul „club al oltenilor” (Ştefan Andrei, Cornel Pacoste, ajutaţi de Doicaru şi de ulteriorul trădător Pacepa), cu invidie, a început „să-i cânte prohodul” lui Mănescu în faţa unui Ceauşescu uşor de manipulat. Ca urmare, Mănescu e înlocuit la externe cu George Macovescu, un obedient al regimului. Remarcabil mi se pare, totuşi, portretul făcut lui Mănescu de către Ştefan Andrei, unul din „săpătorii” lui: „Era foarte bun în relaţii, era un bărbat superb, fermecător. Ştia să pozeze firesc, era bine îmbrăcat, era un om rasat din naştere, fără exces. Îşi alegea cravatele de la New York, din cel mai scump magazin, bea whiskey când toată lumea nu ştia la ce folosesc, oare, cuburile de gheaţă din bolul de pe masă”. Dar, ca să revin…, nu mă (mai) mir: trădarea, turnătoria ne stau în genom, în cromozom: oare nu luminatul principe Dimitrie Cantemir l-a „vândut” Porţii pe Constantin Brâncoveanu? Ş.a.m.d. P.S. – Mă doare, ca om, faptul că între intrigile de la Curtea fanariotă, apoi regală, apoi comunistă, apoi – vai nouă! – post-comunistă… nu e absolut nicio diferenţă de morală. Ăştia suntem.
Migratori. Eu unul, când îi văd pe aceşti oportunişti migratori politici, aceşti eterni miri „cu nunta fugită” (ilegală) ai doctrinei ce i-a ridicat iniţial, umblând neobosiţi, în orice vremi de zguduială politică de la un partid la altul din pricină mincinoasă de „nepotriveală de caracter” – care caracter? –, fiind mânaţi numai de dorul de a rămâne în iatacul Puterii, îl văd în faţă pe alt fluieră-vânt, pezevenghiul Mihălachi-spătarul, cel jinduitor de Scaun, care – scrie Neculce – „se făcea, giuruind, a nu-i plăcea să primească domnia, ca şi fata pohticioasă ce zise unui voinic: «fă-te tu a mă trage şi eu oi merge plângând»” (Letopiseţ, XIV).
Piatră. „Pietrele”, de toate felurile, sunt un bun plasament. Cu excepţia celei funerare a propriei tale persoane.
Piedică. Cea mai mare piedică în calea fericirii şi liniştii noastre este… imaginaţia.
Smerenie. Un preot zbura cu avionul. Cheamă stewardesa. – Un whisky sec, te rog! După un moment de gândire, adaugă: – La ce înălţime zburăm acum? – La 11000 de metri altitudine. – Hmmm, sunt prea aproape de Şefu’! Adu-mi mai bine un ceai.
Somn. – Hai, somnorosule, scoală-te! – Oana, lasă-mă să dorm… – Nu sunt Oana, sunt soţul ei…
Verificare. Dacă vrei pe cineva pentru frumuseţea lui, nu e iubire, e dorinţă. Pentru inteligenţă? Nu e iubire, e admiraţie. Pentru avere? E interes. Ei bine, dacă vrei pe cineva şi habar nu ai de ce, atunci e sigur vorba despre iubire!
Comentarii