Motto: „Hic et nunc”
(lat. „Aici şi acum”)
Bine a zis cine-a zis că „vorba lungă e sărăcia omului”, că este de ajuns să vezi cum se bat calicii la gura comentatorilor de la toate posturile de televiziune, chiar şi a posturilor radio, cum se despică firul în mai mult de patru iţe, câte insinuări şi minciuni se lansează în numele libertăţii de exprimare (Vorbeşte şi Ion, că este şi el om), încât ce s-a spus acum o lună-două nu mai seamănă cu ce s-a zis iniţial, fiecare a adăugat ce a crezut sau ce i s-a spus să spună, că, de exemplu, programul de guvernare, legile salarizării şi legea pensiilor au ajuns cuvinte încrucişate, nici Lia Olguţa Vasilescu nu mai ştie ce spune, iar dacă ştie, n-o ascultă nimeni, este depăşită de propria-i comunicare. Că de lipsă de comunicare suferea guvernul, unii miniştri şi-au pierdut posturile, deşi e bine să se ştie că din comunicare, din socializare, nu iese plusvaloare. Aţi văzut voi reprezentanţii multinaţionalelor, ai bisericilor ieşind în piaţă şi explicând lumii, cui vrea să asculte, cum fac ele de obţin profit? Este vreo deosebire între plusvaloare şi profit? Este o deosebire teoretică şi practică: plusvaloarea provine din capitalul care are însuşirea de a-şi modifica valoarea (capital variabil), iar profitul este privit ca provenind din întregul capital (capitalul variabil + capitalul constant). Are vreo importanţă să ne încurcăm mintea cu asemenea noţiuni economico-filosofice? Are numai pentru cel care vrea să ştie care parte a capitalului este sursa exploatării forţei de muncă. Să mai reţinem că cei care ne iau ochii cu „am creat locuri de muncă, dau pâine la atâţia oameni”, care lasă impresia că se sacrifică pentru prostime, ameninţă cu salariul minim pe economie, că o fac din prostie sau din interes, scopul este şi al naţionalelor: obţinerea profitului cât mai mare, bine ascuns, ca să dea la stat cât mai puţin. Aţi aflat deja una dintre sursele sărăciei bugetului, care trebuie pusă lângă celelalte, între care şi vânzarea a aproximativ 40% din terenul agricol al ţării. Deşi am arătat la momentul potrivit implicaţiile negative ale vânzării pământului (o adevărată alienare de proprietate!), mai ales în cazul unei secete la nivel continental, din cauza schimbării climei, mă văd nevoit să-i atrag atenţia atât ministrului Daea, cât şi domnului preşedinte Iohannis, că atitudinea lor festivistă – 10 milioane tone de grâu (cereale, cred) – comportă întrebarea aceea afurisită: Pe ce te bazezi? Pe grâul produs de străini şi vândut direct de pe arie, cum se zice? Fără irigaţii, cu un pământ rămas de productivitate medie, suntem supuşi capriciilor climei şi supuşi la foame. Totuşi, Daea, cu programul legii de creştere a producţiei de lapte, caş, lână şi carne, de la oi şi de la vaci, nu-i de râs, de glume răutăcioase şi de dat cu tifla. Le amintesc hlinzăilor că în timpul secetei cumplite din anii 1946-1947, când luni de zile n-a dat un strop de ploaie, când nu se găseau nici grâu, nici porumb, oamenii au suferit cumplit, dar au fost salvaţi de produsele lactate.
La noi este obişnuinţa de a nu se face ce trebuie, iar când se face, se face foarte târziu, se aşteaptă până-ţi iese părul prin căciulă. Este de lăudat iniţiativa PSD de a opri sau temporiza vânzarea pământului; continuarea vânzărilor ar însemna să rămânem fără ţară. PSD-ul, cu Iliescu şi Năstase, au dat această lege scelerată; ar fi bine ca tot PSD-ul să pună capăt acestei politici trădătoare, fie şi în mod treptat, dacă nu se poate dintr-o dată. Dar, după cum se poate constata, prea multe trebuie făcute repede şi bine, iar când mai ai parte de o societate care ştie tot, se pricepe la toate, te spurcă, te bălăcăreşte, te demonizezi şi-ţi vine să-ţi iei câmpii. Probabil că asta se aşteaptă, să te laşi lehamite de toate şi, mai ales, să nu te iei de legile Monicăi Macovei şi ale lui Băsescu, să le lăsăm aşa cum sunt. Noi, care jonglăm cu legile, ne simţim bine în republica procurorilor, în statul paralel, vrem să-l oprim pe Tudorel Toader cu logica lui despre cine numeşte şi pe cine, nu interesează răspunderea magistraţilor, are cine plăti, iar inspecţia judiciară e la noi, aşa a fost, aşa să rămână. Prinşi de prea multe ori cu mâţa-n sac, cu dosare confecţionate din delaţiuni, din comenzi politice, procurorii simt că le fuge preşul de sub picioare şi contraatacă cu ochii pe Iohannis. Culmea ar fi să-i facă dosar şi lui Tudorel Toader, să-l poarte prin anchete şi judecăţi până prin 2019 şi după, să-şi piardă omul încrederea în dreptate, să vadă alb în loc de negru şi să-şi piardă şi catedra! Oricum, buba asta cu justiţia (băgăm aici mai ales procurori) trebuie să se spargă cumva, e pornită şi nu-i pornită rău, nu-i din ranchiună şi prostie, din chef şi interes, ţine cu adevărat de valoarea statului de drept. Avem nevoie de o justiţie dreaptă, oarbă, dar nu chioară, în care fiecare să fie în siguranţă, cu încredere, în care cel „rămas de lege” să recunoască singur că a greşit, legea să-l pedepsească după gravitatea faptelor săvârşite, nu după ureche şi după chef. Pentru asta trebuie, pe lângă legea răspunderii magistraţilor, şi controlul averilor procurorilor şi judecătorilor.
Comentarii