Poveşti despre oameni şi motoare de la Fălticeni

Le vedem de câteva ori pe an când sunt scoase preţios, la paradă. Elegante sub aura lor retro, impecabile, lustruite până la ultima bucşă, „bătrâne doamne” fermecătoare, aduse de mâna omului la a doua sau a treia tinereţe cuceresc inimi şi stârnesc admiraţie. Aliniate în expoziţii, cele pe care le numim generic „maşini de epocă” îndeamnă la exerciţii de memorie, gata să spună, iar şi iar, povestea vremurilor trecute. Poveşti despre motoare şi oameni, deopotrivă.

Din anii 20, 30, 40, 50 şi mai dincoace, retromobilele păstrează pentru totdeauna în ele, în netezeala volanului, pe bord, în călcătura pedalelor, în moliciunea sau rigiditatea scaunelor sau într-o urmă impregnată din portbagaj, bucurii şi tristeţi, gânduri şi pasiuni, amaruri şi fericiri, certuri şi îmbrăţişări trăite de oamenii acelor ani. Cândva utilitare sau de lux, maşini de viteză sau vehicule de familie, ele au devenit astăzi mai preţioase decât au fost la vremea lor pentru că sunt istorie.

Le dau valoare câţiva oameni care au auzit la timp geamătul stins al bătrânelor ruginite, chiar dacă motorul le era mut iar ele arătau jalnic, pline de mucegai, obosite şi dezmembrate, uitate ani buni de foştii proprietari în cotloane jilave sau sub cerul liber. Acei oameni puţin nebuni, mai mult bolnavi de o pasiune ciudată, costisitoare, le-au scos din uitare şi le-au întors din drumul la fiare vechi; le-au transformat din relicve, în splendorile pe patru roţi care-au fost odată.

„Parcă ne ia Dumnezeu minţile”

Iulian Todirică, din Fălticeni, este unul dintre „nebunii” suceveni care de aproape 7 ani găseşte, restaurează şi colecţionează retromobile. A făcut Academia Militară, dar a dat jos uniforma în 2003, la 41 de ani, când s-a pensionat din Jandarmerie, alegând să se ocupe de o afacere proprie. S-a făcut inspector ITP, apoi şi-a făcut service auto, apoi l-a lovit iremediabil „nebunia”, colecţionarea de maşini vechi.

L-am găsit acum câteva zile la locul de muncă, la ieşire din Fălticeni în apropiere de Biserica „Grădini”. În service-ul lui este curat ca-n sufrageria bunicii, de nu zici că acolo se lucrează cu fiare, rugină, cauciucuri, uleiuri şi combustibili.

De mai bine de un an, omul este şi reprezentantul pe Suceava al Retromobil Club România şi munceşte, ca şi predecesorul său, la cooptarea de noi membri şi la organizarea de evenimente care să adune, în jurul maşinilor de epocă, respect şi prestigiu.

El singur are în proprietate zece maşini retro. Cea mai nouă este pe rampă la „întinerire”, dar celelalte nouă, atestate istoric, cu acte în regulă, în perfectă stare de funcţionare, sunt gata oricând să facă o plimbare prin oraş. Mă conduce la boxele în care le păstrează. Trage husele de pe ele precum un amorez o bluză de mătase de pe umerii femeii sale, iar eu aveam impresia că regina Angliei îmi arăta bijuteriile coroanei. Admirasem maşinile lui Todirică la câteva expoziţii, dar în acele momente era ca şi cum aceeaşi regină, ce mă salutase până atunci de la balcon, m-ar fi invitat brusc la o cuconadă în salonul privat.

Mi le-a arătat pe fiecare, ici acolo a mai ridicat câte o capotă şi mi-a spus, acolo unde avea, poveştile unor automobile, poveşti pe care le voi reda ceva mai încolo.

„Ce vezi, Iuliane, într-o relicvă zăcută vreo 20 de ani într-un şopron, ruginită şi plină de mucegai şi poate desfăcută bucăţi?” îl întreb pe fălticenean, ştiind că unele dintre maşinile lui, minunatele din faţa mea, fuseseră la un pas de “cimitir” când le-a achiziţionat.

„Nu ştiu… Poate că vezi maşina frumoasă care era odată, însă, cel mai des, nu vezi nimic. Dar o iei, şi gata. Noi spunem că în acele momente parcă ne ia Dumnezeu minţile. Abia acasă realizezi ce ai luat. Prima mea maşină, Dacia 1100, era într-un garaj de scânduri, înconjurată de jur împrejur de lemne şi cartoane, plină de praf şi ciuperci. Ce să vezi?! Totuşi am luat-o. BMV-ul rechin, pe care l-am vândut, l-am găsit, nemişcat de vreo 15 ani, într-o grădină. Avea în el un muşuroi de furnici care trecuse deja prin capotă şi se întindea până la cupolă. Dar l-am luat şi pe el. Acasă abia m-am dumirit că era o serie rară. L-am refăcut, l-am atestat, l-am înmatriculat, am fost cu el la expoziţii” îmi răspunde colecţionarul cu cea mai mare sinceritate.

„Este o mare bucurie să redau viaţă unei maşini vechi, pentru că ştiu că a fost a cuiva”

Iulian mi-a povestit că, pe când avea deja service-ul şi era inspector ITP, nici nu gândea că va colecţiona vreodată retromobile. Totul a fost o întâmplare, în 2011, una care l-a pus în posesia primei sale maşini, o Dacia 1100, din 1977, maşină care a aparţinut chiar unui fălticenean. Stătea de vorbă în biroul lui cu un şofer de la Colegiul „Nicu Gane”, când acesta i-a spus despre autoturismul care stătea nefolosit, de peste 20 de ani, în gospodăria lui Ioan Păiuş, un maistru de la acelaşi colegiu din Fălticeni, care murise. În 6 luni maşina era proprietatea lui Iulian Todirică.

„Era 95%, originală, doar că timpul îşi pusese amprenta. Nu circula din ’91. Este, şi acum, maşina mea de suflet. Am lucrat la ea cu dragoste, cu tot sufletul. Furtun, coliere, şuruburi, garnituri, toate sunt din vremea ei. Maşina asta mi-a adus cele mai mari satisfacţii. Am fost cu ea la 16 evenimente în multe localităţi din ţară, chiar şi în Turcia, şi nu m-a lăsat niciodată.

Cu ea am preluat şi o mulţime de documente, factura originală, certificatul de calitate, plus un caiet în care maistrul Păiuş notase în fiecare an tot ce a făcut cu maşina. Era un jurnal care se întinde până prin 77; pe unde a fost cu ea, ce investiţii a făcut în maşină, totul… Am făcut din el o mică istorioară, iar la una din participările mele la «Dacia Clasic» de la Braşov, am impresionat comisia cu ea. Parcă am luat atunci locul trei.

Este extraordinar să ai o poveste a maşinii. Nu neapărat pentru noi, colecţionarii, dar prin maşina pe care am recondiţionat-o şi poate am salvat-o de la fier vechi trăieşte şi vechiul proprietar. Vin oameni şi spun: «Aaa, dar eu ştiu maşina asta! A fost a maistrului Păiuş. Îmi aduc aminte că m-a luat o dată cu ea». Şi aşa mai departe…

Este o mare bucurie să redau viaţă unei maşini vechi, a unei relicve chiar, pentru că ştiu că a fost a cuiva, a făcut parte din viaţa cuiva, a ajutat o familie, un om. Asta o face vie şi frumoasă. Şi este grozav că faţă de maşinile pe care le aducem din Occident şi despre care, în general, nu ştim absolut nimic, despre cele din România putem vorbi săptămâni întregi, pentru că au poveşti cu oameni şi întâmplări. La un moment dat ajungi că cunoşti familia celui căruia i-a aparţinut, copiii şi nepoţii lui. Ei îţi povestesc apoi despre bunicul şi bunica despre maşina lui bunicul şi unde a umblat cu ea” spune fălticeneanul.

„Divele” lui Todirică

Inspectorul ITP din 2011 a început timid şi cu grijă mare viaţa de colecţionar. Era vorba de bani mulţi de investit şi nu cunoştea încă ce se întâmplă în domeniu, ce perspective are.

Primele şase maşini le-a cumpărat din România, unele chiar din Fălticeni, alte fiind, ulterior, achiziţionate din Olanda.

Despre vehiculele vechi, colecţionarii aud „din gură în gură”, se duc să le vadă şi poate pe una din zece vizionate, dacă le „ia minţile”, o cumpără şi îi redau viaţă.

Aşa a procedat şi fălticeneanul în ultimii 7 ani, cu fiecare eveniment la care a participat cu maşinile lui restaurate dorindu-şi mai mult şi mai bine, dorindu-şi ca la un moment dat să urce, în calitate de colecţionar, la un alt nivel.

După Dacia 1100, Iulian Todirică a achiziţionat alte automobile vechi pe care le-a transformat în adevărate „dive” retro.

 Fiatul 850, din 1966, perfect, de culoare albastru turcoaz, are pe el vopseaua originală şi s-ar putea să fie singurul din ţară păstrat în aceste condiţii. A aparţinut unui medic născut în 1924. Descendenţii lui, stabiliţi acum în Statele Unite, nu au vrut să dea maşina decât unui colecţionar şi astfel au ajuns la Iulian Todirică. Aproape că i-au făcut-o cadou, pentru că ştiau ca Fiatul străbunicului lor era pe mâini bune.

„Broscuţa”, adică un Volkswagen Beetle, din 1964, a fost cumpărat de la Molid, aproape de Câmpulung Moldovenesc. A fost ani buni proprietatea unei bănci germane, apoi a unui neamţ şi a venit la Iulian cu o mulţime de acte care-i spun povestea din România.

Daciile 1300, una din 1970, alta din 1979 sunt integral originale. Cea din 1970 este mai valoroasă pentru că are serie scurtă, fiind a 599-a maşină ieşită din uzină. Achiziţia ei n-a fost deloc simplă, colecţionarul făcându-le curte pentru ea proprietarilor nu mai puţin de 5 ani.

„Dacia 1300 din 1970 este a treia din judeţ şi una dintre cele maxim 10-12 care mai sunt în ţară, cu serii sub 1000. Din 2012 am început să bat la poarta proprietarului său, un medic din Fălticeni. Şi am bătut până anul acesta, în 2017, în februarie, când am intrat în posesia maşinii. Bătrânul doctor se stinsese între timp şi a trebuit s-o iau de la capăt cu moştenitorii. Am folosit toate trucurile pe care le ştiu pentru a le intra în graţii. Am fost cu miloaga, cu gluma, cu plânsul, cu nevasta, cu copiii, am rugat şi un poliţist să meargă la ei, numai nu reuşeam să-i conving. „Nu-i de vânzare”, atât ştiau. Dar mi-am dorit-o mult de tot, aşa că, în cele din urmă, am obţinut-o” povesteşte Iulian Todirică.

Jaguarul Daimler, sobru, elegant, este cea mai tânără maşină din colecţia sa, fabricată în 1982, şi a fost cumpărată acum 2 ani, din Olanda; dar nu prea are poveste, la fel ca şi autoturismul Opel Rekord, din 1967, o frumuseţe de maşină.

Autoturismul Singer, decapotabil, clasic, fabricat în 1952, este unic în România. A aparţinut o vreme unui american şi a fost cumpărat în 1960, de un olandez. Nici în Anglia, ţara în care a fost produs, nu mai este de găsit, pentru că acest tip de maşină, cu volan pe stânga, s-a fabricat doar în perioada 1951-1953 şi doar pentru americani.

Fiatul 520 Torpedo, o maşină scoasă „din morţi”, cea mai valoroasă piesă din colecţie

La concursul de eleganţă de la Sinaia, din vara acestui an, autoturismul Fiat Torpedo 520 al lui Iulian Todirică a câştigat locul doi la categoria „Antebelice Cabriolet”, fiind singurul proprietate personală pe acel segment de concurs.

Maşina este construită în 1928 şi câteva zeci de ani a figurat în acte doar ca o caroserie de autoturism cu motorul defect.

A aparţinut mulţi ani unui anume Jenică Popa, de pe strada Ştefan cel Mare, din Focşani, care o cumpărase în iunie 1939 cu acte sub semnătura privată, „din sectorul particular”. În 1981 acesta a vândut-o, contra 2000 de lei, unui anume Nicolae Bornaz, de pe strada Unirii, din Focşani, care declara în contractul de vânzare-cumpărare: „Eu, cumpărătorul, am achitat preţul în întregime, cunosc starea tehnică a motorului şi mă oblig să-l înscriu în circulaţie”. N-a făcut-o însă, iar în 1986 a vândut Fiatul defect unei rude, Ion P. Bornaz, din comuna Urecheşti-Vrancea, tot pentru 2000 de lei. În actul de vânzare cumpărare, noul proprietar nu s-a mai angajat să repare maşina, aşa că după alţi 7 ani, ca să nu mai plătească impozit, a radiat-o din circulaţie.

Bătrânul Fiat în roşu şi negru, cu numărul 2-VN-6713, cu o capacitate de 2309 cmc, avea, la radiere, 55 de ani deja. Era mâncat de rugină, fără banchete, obosit definitiv, practic aproape de „moarte”. În timp, i-au dat târcoale şi alţi colecţionari, dar li s-a părut o maşină imposibil de refăcut şi au renunţat.

În 2014, când a fost cumpărată de Iulian Todirică, greu se mai recunoşteau urme de Fiat istoric în grămada de fiare, jante fără cauciucuri, tobă, ţeavă de eşapament şi motor, ruginite şi înţepenite după zeci de ani de nefuncţionare. Caroseria fără capotă era singurul component pe care ultimul proprietar îl curăţase şi îi dăduse un „baiţ”.

Fălticeneanul a lucrat la ea 3 ani, a atestat-o ca vehicul istoric, a înmatriculat-o, a ataşat la ea un cufăr cam din aceeaşi perioadă, iar în iunie anul acesta a scos venerabila doamnă, roşie, strălucitoare şi elegantă, la cel mai tare concurs de maşini din România, cel de a Sinaia, unde a fost premiată.

Maşina a adunat mulţi admiratori şi în august anul acesta, la prima ediţie „Roţi legendare – Fălticeni, 121 de ani de la primul vehicul din oraş”, manifestare organizată de Retromobil Club Suceava, la care au participat circa 50 de autoturisme istorice.

„A fost o maşină foarte greu de refăcut. Era o mână de fiare mai degrabă. Norocul a făcut să găsesc piese vechi de Fiat într-un garaj din Italia şi am cumpărat tot, altfel ar fi fost un proiect imposibil. M-am ambiţionat şi chiar dacă a durat 3 ani restaurarea. Am făcut-o. Este cea mai veche şi cea mai valoroasă maşină a mea. Şi ca să vezi că nu-i nimic întâmplător şi că Fiatul Torpedo trebuia să ajungă la mine, în Fălticeni trăieşte chiar un nepot al vechilor proprietari. Acesta a recunoscut maşina unchiului său şi mi-a povestit, aşa cum a auzit şi el în familie, ce făcea, pe unde mergea uncheşul cu ea în perioada interbelică” a spus Iulian Todirică.

Marin, restauratorul cu două clase

De mai bine de o lună, Iulian Todirică a achiziţionat şi maşina anilor 30 a colecţiei sale. A găsit la Bruxelles un Plymouth P2, de 81 de ani. Autoturismul a fost construit în anul 1936 şi în total a fost produs doar în 1504 exemplare. Este un model rar cu patru uşi şi şapte locuri, făcut de americani pentru piaţa europeană; la vremea sa costa o mică avere, aproape 900 de dolari, cel mai scump autoturism din gama Plymouth.

În urmă cu 50 de ani, doi fraţi din Bruxelles o desfăcuseră, probabil pentru a o restaura, şi aşa a rămas, vreme de jumătate de jumătate de secol, până când a ajuns la Fălticeni.

Când am zărit-o acum câteva zile în service-ul lui Todirică, era doar capota goală şi, separat, platforma cu cele patru roţi. Podeaua maşinii fusese refăcută, iar pe caroserie se vedeau urmele unor suduri parcă făcute cu rază laser. Acolo am aflat şi cine este „omul din umbră”, “mâna dreaptă” a colecţionarului de retromobile din Fălticeni, în munca de restaurare a maşinilor vechi.

Marin Petrea este un bărbat de etnie romă care a venit pentru un loc de muncă la firma lui Todirică, în urmă cu 11 ani. Avea doar două clase, era extrem de timid şi nu ştia o „boabă” de mecanică auto sau tinichigerie. Nici sculele de lucru nu le cunoştea. Dar Marin a prins meserie şi, mai mult, a învăţat să refacă, cu migală, răbdare şi multă fineţe, maşinile vechi.

Acum are 39 de ani, trei copii, unul botezat chiar de patronul lui, este tot timid, dar face foarte bine o meserie care-i place.

Acum munceşte la Plymouth şi speră să fie gata pentru atestare istorică şi înmatriculare, mai devreme decât la anul, pe vremea asta.

Maşini retro valoroase, ţinute ascunse de proprietari

Odată „virusaţi” cu pasiunea maşinilor vechi, proprietarii de retromobile rămân astfel toată viaţa, chiar dacă pentru a întreţine „focul” trebuie să cheltuiască sume mari de bani.

Rar vorbesc de sumele reale, poate doar ei între ei, ştiind că, pe anumite niveluri, ajung să investească în maşini zeci de mii de euro şi chiar mai mult. Achiziţia lor costă, piesele şi componentele lipsă, pe care le caută în toată lumea dacă este nevoie, costă şi ele, restaurarea, dacă nu ştii s-o faci singur, înseamnă alţi bani, ca şi atestarea istorică, înmatricularea autoturismului. Vin apoi taxele de participare la concursuri, cazarea, cheltuieli de transport şi altele.

 „Important este în pasiunea asta este că începi să cunoşti oameni. Pe deoparte familiile foştilor proprietari de maşini, pe de altă parte oameni pasionaţi ca şi tine de maşini clasice, oameni cu aceeaşi «boală». În fiecare judeţ avem prieteni pe care ne putem baza. Dacă eşti în Iaşi, Bacău, Vaslui, Piatra Neamţ, este destul un telefon şi cineva sare în ajutor.

La Sinaia, în iulie, în afară de faptul că am văzut maşini excepţionale, faptul că am stat 12 ore unii cu alţii, pasionaţi de maşini clasice, a fost pentru mine cel mai mare câştig. Am cunoscut oameni grozavi, inteligenţi, sufletişti cu care am legat o relaţie extraordinară” este de părere colecţionarul de retromobile din Fălticeni, cel care este acum şi reprezentantul Retromobil Club România pe judeţ.

 11 maşini la o paradă Retromobil, în 2011, 50 de maşini la un eveniment din vara 2017

Sucevenii au devenit atenţi la colecţionarii locali de retromobile în urmă cu vreo 6 ani, odată cu primele parade de toamnă şi de primăvară, organizate de Dănuţ Crainiciuc, cunoscutul colecţionar sucevean de Dacii, cu acelaşi sprijin al RCR. În prezent, în Retromobil Suceava sunt înscrişi circa 30 de membri, dar, din păcate, puţini dintre ei sunt membri activi.

„În 2011, la prima mea participare publică, eram 11 maşini, cele mai multe Daciile 1300 ale lui Dănuţ şi Dacia mea 1100.

În vara aceasta, la Fălticeni, la «Roţi legendare…», vorbim deja de cu totul altceva, de circa 50 de maşini, unele mărci de top la care nici visam să le vedem în public, în urmă cu 6 ani. Din păcate sunt în judeţ colecţionari care deţin nişte bijuterii de maşini, foarte valoroase, dar pe care le ţin ascunse. Ne bucurăm în schimb de prezenţa în club a unor persoane interesate să colaboreze, să organizeze evenimente şi care au maşini valoroase, din Suceava, dar şi din Câmpulung şi Rădăuţi, acolo unde vom organiza în curând Retroparada Toamnei. La anul sperăm să aducem în judeţ a IV-a ediţie a Raliului Retro Moldova Clasic, manifestare zonală care s-a desfăşurat anterior la Iaşi, Vaslui şi Bacău”, a menţionat fălticeneanul planurile imediate şi de perspectivă ale Retromobil Club Suceava, organizaţie în care este loc pentru orice om pasionat de maşini care au poveşti de spus.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: