Motto: „Qualis vir, talis oratio”
(lat. „Aşa om, aşa vorbă”)
Nu ştiu dacă aţi observat, dar în momentele de tensiune şi încordare apar „ideologi” ai revoluţiei: când erau marile manifestaţii contra guvernului Grindeanu, bineînţeles, paşnice şi spontane, mai ales spontane, a apărut un ziarist de investigaţie care voia să transforme mişcările de stradă în revoluţie; acum, când se acutizează conflictul dintre preşedinte, cu statul lui de drept imuabil, şi guvern, Tăriceanu lansează tema veche a revoluţiei. Evident, cele două tabere, rezultat al unei politici mioape, văd în revoluţie altceva, rezolvarea radicală a stării de fapt, greu de gestionat şi de suportat. Apelul la revoluţie, la o schimbare violentă, greu de controlat, cu urmări imprevizibile, vine dintr-o insuficientă cunoaştere a fenomenelor social-politice, a stării de spirit a populaţiei neomogene, cu interese divergente, care s-ar putea transforma într-o explozie socială, capabilă să înghită pe iniţiatorii fenomenului. Numai că cei care „comandă” revoluţia nu se gândesc că trebuie să şi plătească comanda: pentru că nu poţi sta în vârful patului, asemeni Conului Leonida, şi să strigi „revoluţie, Miţule”, trebuie s-o şi conduci, să orientezi forţa maselor spre obiectivul propus, altfel se intră în stare de anarhie, care pe care. Eu cred că ar trebui ca cei care lansează ideea de puci, lovitură de stat, revoluţie, război civil, să se gândească foarte bine la semnificaţia noţiunilor în discuţie, să nu-i ia gura pe dinainte, să nu se transforme în agitatori, în chibritul care aprinde vâlvătaia, fiindcă chibritul arde întâi. Avem o stare explozivă, de nestăpânit, care să ducă la revoluţie? Este acum, în mod real, un potenţial exploziv, gata să dea în clocot? Nu avem! Nu poate fi, atâta timp când la vârful puterii executive se lansează legi şi reforme care să modernizeze societatea, indiferent cât de mult se insistă cu ieşitul în stradă, spre înrobirea generală. O revoluţie din interes meschin şi laş poate fi mimată, chiar argumentată, declanşată pe internet, dar tare mă tem că, între sânge şi grătar, se va alege grătarul. Este chiar aşa de radicalizată cel puţin o parte a societăţii, încât să pornească cu arma în mână la revoluţie? Cine vrea să moară pentru un DNA viciat, apărând fundul Codruţei Kovesi?
Lăsând la o parte văzduhismul tembel al celor care coc revoluţii, să amintim că divizarea societăţii, făcută de preşedintele Iohannis, conştient sau nu, dintr-un imbold didactic, nu a venit pe un teren gol; societatea românească suferă de sindromul neunirii, care vine, probabil, dintr-o înţelegere greşită a libertăţii. Sunt liber să fac ce vreau. Această formulă păguboasă, la nivel de popor, trebuie înlocuită cu „Sunt liber şi conştient să fac ce trebuie!”. Asistăm, oarecum neputincioşi, la o nouă escaladare a conflictului dintre guvern şi preşedinte, pe tema veche a statului de drept. Să amintim că legile juridice sunt date de oameni şi, deci, pot fi schimbate tot de oameni. A le privi ca pe legile fizicii, în mod mecanicist (dacă apăs pe A se curentează B), ar însemna să avem legi imuabile, condamnând societatea la stagnare şi învechire, ceea ce, să recunoaştem, este greu de suportat. Când domnul Iohannis a spus „Punct şi de la capăt”, am înţeles că pune punct băsismului şi începe de la capăt un parcurs nou. Or, băsismul se osificase în legi date cu dedicaţie de Monica Macovei, pentru un totalitarism cu harem. Sigur, cei care l-au ales pe Iohannis îi aprobă şi greşelile. Adică cum, vii din hagialâc, inflexibil şi suficient, superior nevoie mare şi te apuci de debitat vechile „dogme”: stat de drept, guvernul meu, guvern de penali, jos mâinile de pe DNA, ieşiţi în stradă, cea mai bună dovadă că nu avem un preşedinte pentru toţi românii. S-a ales etnia, nu meritele şi plătim pentru asta. Faptul că eşti „consiliat” permanent de ambasadorul SUA, Hans Klemm, nu înseamnă că trebuie să-ţi depăşeşti mandatul, să te situezi la marginea Constituţiei şi, în mod repetat, să lansezi sămânţă de scandal. Amestecul în treburile interne al lui Hans Klemm a fost sesizat şi condamnat de mai mulţi oameni cu răspundere. Lăsăm la o parte pe D. Iliescu, vorbim de Tudorel Toader care i-a spus de la obraz că nu ştie legile, nu-i jurist, aşa că îngrijorarea este gratuită. Ce-ar trebui făcut de către cei care-i simt răsuflarea în ceafă? Să spună în clar: „Alianţa (parteneriatul) rămâne, Klemm pleacă”. Este bine să ne amintim din când în când de ce-a spus Crin Antonescu: „Nu mă tem decât de Departamentul de Stat al SUA”. Dezbinarea din societatea românească, reală şi veche, este întreţinută extern şi intern, din interese de stăpânire, de perpetuare a acestei stăpâniri cât mai mult posibil. În aceste condiţii, ce li se pregăteşte PSD-iştilor? Debarcarea, clar, fără dubii! Numai că trebuie spus că pierd puterea acei care vor să piardă. Un exemplu îl constituie iacobinii Franţei revoluţionare. O asemenea socoteală şi-au făcut demult toţi duşmanii şi opozanţii, mizând, bineînţeles, pe binecuvântarea şi sprijinul lui Iohannis, însă toţi uită de boala şefului: Iohannis se iubeşte numai pe el însuşi. Iubeşte puterea de dragul puterii, să-şi hrănească orgoliul nemăsurat şi trebuie lăsat acolo, să creadă ce-i place, nu ne putem aştepta la mediere şi armonie. Avem o personalitate care să candideze la preşedinţie? Deocamdată, nu.
Comentarii