Cu binecuvântarea Celui-de-Sus, stavrofora Irina Pântescu, stareţa Sfintei Mănăstiri Voroneţ, pe 28 septembrie 2017 va împlini 85 de ani.
Ultima dată am văzut-o şi am ascultat-o pe 23 aprilie 2017, la hramul alesului locaş. Se afla pe podiumul sărbătoresc, între cuvioşi şi cucernici slujitori ai Bisericii, la slujba oficiată de ÎPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi al Rădăuţilor, prezent întotdeauna aici, şi de Sf. Cuvios Daniil Sihastrul, şi de Sf. Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.
Erau flori peste tot, crini albi, garoafe albe şi o orhidee viorie la locul de odihnă al Sfântului Daniil, trandafiri roşii şi crizanteme albe la mitropolitul Grigorie Roşca, chenar de trandafiri albi la icoana Sfântului Gheorghe, lalele galbene, roşii, lăcrămioare, trandafiri ca mierea în biserică şi pe scenă, floare în pomii mănăstirii, iar chipul Maicii Stareţe părea de asemenea încununat de trandafiri, trandafirii roşii de pe frumosul covor moldovenesc, care împodobea în fundal podiumul.
Dar brusc dimineaţa s-a înăsprit, întâi ne-a lovit cu suflarea rece a troienelor abătute de mâini vrednice din calea oaspeţilor în locuri mai lăturalnice sau în care se ştia că se va cere apă, apoi cu întunecarea bruscă a cerului. Înaltul evoca mucenicia Sfântului Gheorghe, pe podium nu avea cum să fie mai cald, poate curent mai mult, fusese înălţat în prelungirea Bibliotecii spre gard şi spre munţi, dar şi ÎPS Pimen, şi Măicuţa, cum îi spune cu dulceaţă obştea, adică cei mai bogaţi în ani, nu păreau să simtă deloc frigul, dovedeau o dârzenie care era poate şi a firii, dar, cu siguranţă, mai ales un rezultat al încercărilor de care avuseseră parte în lunga lor viaţă.
Noi, ceilalţi, rând pe rând ne-am încheiat hainele până la ultimul bumb, ne-am tras glugile, ne-am răsucit fularele în jurul gâtului, ne-am pus mănuşile şi ne-am apropiat de Judecata de Apoi. Mulţimea se îndesise atât de tare, încât, cu Daniela Micuţariu şi Dumitru Teodorescu în faţă, străduindu-ne toţi trei să notăm şi să facem fotografii, am început să simţim o căldură din spate, nu ştiam însă dacă vine de la respiraţia oamenilor sau chiar din icoana frescei, din zidul, din înlăuntrul Bisericii. După o vreme, cerul s-a mai luminat şi a început să cearnă asupra noastră lacrimile sale, când fulgi de nea, când picături de ploaie, când petale de floare. Prin perdeaua lor, m-am uitat iar la Maica Stareţă. Stătea demnă, dreaptă, cu obrazul neclintit, doar cu ochii trecându-şi culoarea spre seninul verii, când, slujba apropiindu-se de încheiere, Înaltpreasfinţitul a prins să-i laude înţelepciunea, spiritul gospodăresc, şi să-i mulţumească pentru tot ce făcuse, de peste un sfert de veac în fruntea obştii, împreună cu obştea pentru Sfânta Mănăstire Voroneţ, „nu cu fonduri europene, ci cu ajutor de la credincioşi” şi mai întâi de toate „cu credinţa în Dumnezeu foarte puternică”. Având-o pe maica dr. Gabriela Platon alături, cu capul sus şi mâna abia atingând toiagul, Măicuţa a mulţumit la rându-i înaltului ierarh „pentru purtarea de grijă”, spunând simplu: „Nu am făcut decât ce eram datori, datoria noastră de călugăriţă, dar în primul rând de român!”
În clipa aceea am înţeles încă o dată de ce, cunoscând-o, de câte ori i-am auzit răspunsul la întrebarea de unde vine, „Vin din Moldova lui Ştefan cel Mare”, m-am gândit la mama voievodului din poezia lui Dimitrie Bolintineanu, cea pe care legenda o vede la începuturile Voroneţului, tot atât de mult ca pe sihastrul Daniil povestea cronicarului.
Cât despre readucerea Sărbătorii Sfântului Gheorghe din memorie în aceste rânduri, ce aş putea spune altceva decât că dimineaţa aceea mi se pare emblematică şi pentru istoria Sfintei Mănăstiri Voroneţ, şi pentru viaţa Maicii Stareţe Irina. Cu adausul întregitor, obligatoriu pentru exactitatea tabloului, că peste numai vreun ceas, la plecare, balaurul celei din urmă răscoliri a iernii fusese străpuns de suliţa soarelui. Astrul strălucea cu atâta putere, încât până şi micuţa magnolie purpurie din miază-noaptea Bisericii se scuturase de zăpadă şi-şi înălţase florile spre cer. Din pomi venea zumzet de albine şi iarbă nouă ni se aşternea sub paşi. În pragul trapezei, ca la 60, 70, 80 de ani şi ca peste ani, Măicuţa stătea dreaptă, vitează, cât zâmbindu-ne cu ochii de bun rămas, cât deja cu mintea la câte erau şi avea de făcut.
Comentarii