Când vorbesc despre refugiaţi în ţara lor, românii au păreri împărţite. Unii dintre cetăţenii noştri, dacă nu resping vehement existenţa acestora în România, sigur nu i-ar invita la masă în casele lor şi, dacă nu-i tratează cu indiferenţă, mimează faţă de ei o inexistentă complezenţă.
Cuvântul „terorism” le zăngăneşte brutal în minte şi în suflet, iar din firească teamă, din necunoaştere, aruncă umbra victimelor atentatelor extremiste pe care le văd la televizor asupra refugiaţilor. Este în atitudinea lor, normală de altfel, frica de necunoscut, de străin, de trăsăturile lor arabe, de brunul pielii, de limba şi religia lor complet incompatibile cu viaţa unui est-european englezit, franţuzit, italienit sau spaniolit.
Ascunzându-şi temerile, mulţi români dezbat problema refugiaţilor în discuţii „de salon” sau „de piaţă”, cum că „vai, ne cotropesc arabii”, „nu ne trebuiau, sunt prea periculoşi”, „în loc să dea la pensionari statul cheltuieşte cu mizerabilii ăştia”, „aşa pot intra în ţară şi terorişti cu bombe” şi alte variante pe aceste teme.
Sunt însă mulţi români care arată compasiune şi îi tratează pe refugiaţi drept ceea ce sunt de fapt, victime ale războaielor, persecuţiilor unor grupări extremiste, a iadului din ţările lor, ţări în care viaţa nu valorează mare lucru, iar siguranţa traiului nu mai există. Ţări în care nu-şi pot duce copiii la şcoală, în care s-au temut să nu fie luaţi de acasă în puterea nopţii, să nu le fie împuşcat băiatul de 5 ani, iar fiica lor de 10 ani, violată.
Miile de refugiaţi cărora România a acceptat să le ofere azil sunt oameni care, singuri sau cu nevasta şi copiii, şi-au părăsit casele şi mamele, au plătit cu bani de mâncare călăuze care uneori i-au abandonat înainte de destinaţie, au riscat să se piardă unii de alţii sau să-şi piardă viaţa de sete, pe drumuri necunoscute, cu speranţa că, undeva, vor găsi un loc pentru ei, unde este pace.
Sunt, spun ziarele, milioane de refugiaţi în lume şi deja aproape 4000 în România, sirieni, irakieni, iranieni, afgani, pakistanezi care fug dintr-o ţară în alta cerându-şi dreptul la viaţă dat de Dumnezeu şi Convenţia de la Geneva.
Şlapii, încălţămintea „universală” a refugiaţilor
În Centrul Regional de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de Azil din Rădăuţi, erau, acum mai bine de o săptămână, aproape 100 de refugiaţi, majoritatea sirieni, dar şi irakieni, iranieni, afgani şi pakistanezi.
Am împins poarta centrului cu nelinişte. Zeci de gânduri îmi treceau prin cap despre ce voi vedea acolo, despre cum mă voi purta, ce voi spune, dacă voi tăcea la timp ca să nu fac vreo gafă faţă de cineva care nu-i creştin şi e străin în ţara mea. Ştiam că voi bloca în discuţii orice temă religioasă, dar oare să-i întreb despre terorism, despre americani, despre ruşi, oare nu le fac mai rău dacă le amintesc de războiul din ţara lor? Să mă uit în ochii lor când le vorbesc, oare să le zâmbesc dacă oameni-s amărâţi, speriaţi, alungaţi de frică de-acasă şi trecut peste nu ştiu câte hotare?…
În curtea centrului, dincolo de corpul personalului administrativ, câteva petice de gazon, câteva bănci şi clădiri albe, banale, cu ferestre ca de cazarmă, dispuse în formă de L.
M-am trezit urmărită de zeci de perechi de ochi tuciurii şi curioşi când, însoţită de un oficial, am trecut prin mijlocul unui grup de bărbaţi, majoritatea tineri, îmbrăcaţi în culori închise, parte decolorate de soare, adunaţi la intrarea unui corp de clădire al centrului. Stăteau pe scări, pe bănci, în picioare rezemaţi de zid, pe jos direct, sprijiniţi de perete, vorbind, butonând telefoane sau tablete, într-o zumzăială generală. O secundă s-a făcut linişte, am trecut printre ei, am mimat un salut, mi s-a răspuns „hello” pe mai multe glasuri şi am intrat. Am păstrat în nări un uşor miros de săpun de rufe pe care hainele negre ale tinerilor din spatele meu îl împrăştiau, iar pe retină, vreo 20 de perechi de picioare rumene, toate încălţate în şlapi de plastic. Aceasta este încălţămintea consacrată a refugiaţilor în centrul de azilanţi de la Rădăuţi.
Peste 200 de refugiaţi, de la începutul anului, în centrul de la Rădăuţi
Pe holul pe care umblăm e vânzoleală mare. Se face curăţenie în câteva camere, se dă cu var, se aerisesc saltele, se repară mobilier, se înlocuiesc becuri sparte, operaţiuni permanente între plecări şi veniri de refugiaţi. Trag cu ochiul în câteva interioare mobilate cu minimum necesar. Zăresc o masă şi multe, multe paturi suprapuse, ca în celulele de penitenciar. Doar că atmosfera este alta. Se aud voci multe, râsete şi chicoteli de copii, pe lângă uşi sunt suporturi cu rufe puse la uscat, un bărbat iese dintr-o cameră şi strigă în arabă pe cineva, în alta, o femeie, stând cu spatele, împătureşte nişte haine, un tânăr salută trecând pe lângă noi cu două pâini în braţe, totul pe fundalul sonor de clămpăneli ritmice ale „universalilor” şlapi.
Ne oprim în club, o sală ca de clasă, cu atmosferă mai luminoasă, televizor, panou pentru prezentări, în care se oferă consiliere refugiaţilor, iar voluntari ai Organizaţiei „Salvaţi Copiii” lucrează cu copiii acestora.
„De la începutul anului până acum, centrul nostru a primit peste 200 de refugiaţi, cei mai mulţi din Siria. Sunt persoane singure sau familii, unele cu mulţi copii mici. Au fost şi sunt printre ei persoane fără carte, dar am avut şi profesori universitari, cercetători, intelectuali. Sunt oameni de toate categoriile care au plecat din ţara lor din cauza războiului, dar şi din diferite motive personale ce ţin de persecuţii politice, alte situaţii de nesiguranţă legate de grupări extremiste etc. Puţini au ajuns la Rădăuţi pentru că au vrut ei. Unii au fost relocaţi din alte ţări precum Turcia, Grecia, Bulgaria, dar cei mai mulţi au fost depistaţi după ce au intrat ilegal în România, de regulă prin partea vestică a ţării şi trimişi apoi în centrele din ţară, potrivit capacităţii de cazare”, mă introduce în problemă Sebastian Bardan, directorul adjunct al centrului pentru azilanţi de la Rădăuţi.
Aflu de la el – părerea mea – că statul român este un drăguţ cu refugiaţii. După solicitarea de azil, aceştia trec prin interviuri individuale cu un ofiţer de decizie, care după ce ia la cunoştinţă de situaţia fiecăruia hotărăşte dacă acel refugiat întruneşte condiţiile pentru a obţine statutul oficial de refugiat. Dacă nu, în 15 zile, refugiatul ar trebui să părăsească România sau să mai încerce, cu argumente noi, să-l obţină. Dacă da, asupra lui se instituie o măsură de protecţie. Dacă doreşte şi nu are membrii de familie deja stabiliţi într-un oraş, care să-l ajute, refugiatul poate intra în programul de integrare al Inspectoratului General pentru Imigrări şi astfel poate obţine beneficii. Şase, maxim nouă luni ia de la statul român nişte bănuţi nerambursabili pentru hrană, îmbrăcăminte, produse de igienă personală. Poate beneficia de consiliere psihologică, culturală, socială, cursuri de limba română, asistenţă medicală în caz de urgenţă, activităţi de integrare, de ajutor pentru găsirea unui loc de muncă etc. În centrul de la Rădăuţi, refugiaţii au regim deschis după un program similar internatului unei şcoli. Camerele au între şase şi multe paturi şi sunt repartizate în funcţie de grupuri. Bărbaţii singuri stau mai mulţi laolaltă, în timp ce familiile sunt repartizate câte una sau două în aceeaşi încăpere. Nu poate fi lux, dar au ce le trebuie, iar refugiaţii recunosc că stau în România în condiţii mult mai bune decât în alte ţări prin care au trecut.
În intervalul orar 7-22 fac ce doresc, fie că muncesc (pentru că unii îşi folosesc dreptul de muncă), se plimbă, participă la diferite activităţi de integrare organizate de ONG-uri, merg la magazine după mâncare, cu condiţia ca la ora „stingerii” să fie în centru. Mai au obligaţia să-şi facă singuri curat în camere şi, în general, să respecte regulile elementare ale unei bune convieţuiri. În rest, nicio impunere. Au, în centru, bucătărie, spălătorie, o încăpere pentru a-şi efectua ritualurile religioase, televizor la club, spaţiu în curte să se joace copiii.
„Din păcate, cei care au fost în centru nostru, care nu au plecat în alte ţări şi au hotărât să se integreze în România, se orientează pentru oraşele mai mari, precum Bucureşti sau Cluj, Timişoara, chiar Iaşi. Pentru Rădăuţi, Suceava în general, optează foarte, foarte puţini” a menţionat directorul adjunct al Centrului Regional de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de Azil din Rădăui.
Apoi pleacă pentru a reveni cu un refugiat, cel care avea să mă vindece de teama necunoscutului din lumea arabilor migratori.
Din cei 40 de ani ai lui Ali, 37 au fost de război
„Ceea ce dumneata vezi la televizor sau pe Internet că se întâmplă în Irak eu am avut, şi mai rău, în faţa casei, pe străzile din oraşul meu” mi-a spus, prin traducător, Ali, un irakian de 40 de ani, ajuns la Rădăuţi la începutul lunii iulie, când l-am întrebat despre nenorocirile din ţara lui. A ajuns în România împreună cu soţia şi cei patru copiii, după aproape patru ani de când a fugit din Irak. Intrase în club timorat, neîncrezător, rotindu-şi ochii ca abanosul împrejur, dar ascultător, strângându-şi umerii sub geaca de jeans care văzuse şi vremuri mai bune, a acceptat să-mi spună povestea lui. Ba chiar să-mi spună numele lui adevărat, ceea ce este un mare semn de încredere din partea unui refugiat.
Rezervat la început şi privind rar spre mine, a spus că a luat „drumul bejeniei” din cauza războaielor de acasă care nu se mai termină, a nesiguranţei în care trăia familia lui din cauza grupărilor extremiste care pot dispune cum vor de viaţa populaţiei civile. A fost şofer de tir şi a locuit în nordul Irakului, în oraşul Mosul, o zonă în care conflictele armate între gruparea ISIS şi armata irakiană există şi în prezent. Ar mai fi răbdat poate, dar în ziua când tatăl şi fratele lui au fost ridicaţi din casă (de atunci sunt daţi dispăruţi şi nu ştie dacă mai trăiesc sau sunt morţi), a ştiut că şi simpla lui supravieţurire în Irak este în pericol. Spaimele îi declanşaseră deja diabetul. Noor, fata cea mare, creştea, iar în iadul din ţară s-a gândit că n-avea nicio şansă în viaţă, ba, mai rău, ar fi putut ajunge victima unui viol.
Şi-a trimis mai întâi nevasta şi cei patru copii, dintre care cel mai mic era ceva mai mare de un an, să-l aştepte în Turcia. Câteva zile mai târziu a plecat şi el. Plătind bucată cu bucată de drum, călăuze, a stat o zi în Siria, apoi cu familia în Turcia aproape un an, pe urmă în Grecia, unde s-a născut Nicolas, al cincilea copil, apoi familia a fost relocată în România. Se consideră printre cei norocoşi, pentru că înainte de a pleca din ţară a strâns bani şi a avut cu ce plăti drumurile şi ţine, cât de cât, familia.
Mi-a vorbit simplu despre toate, fără dramatism, dar nu puteam să nu mă gândesc că, la 40 de ani, Ali a trăit aproape toată viaţa în mijlocul nesfârşitelor războaie din ţara sa. Avea trei ani în 1980, când a început Războiul din Golful Persic dintre Irak şi Iran, 13 ani când Saddam Hussein a invadat Kuweitul şi a pornit Războiul din Golf şi când americanii au instituit cei 10 ani grei de embargo asupra Irakului. Avea 26 de ani când Statele Unite şi aliaţii au invadat Irakul pentru a-l elibera, chipurile, de regimul instituit de Saddam şi partidul Baath, şi timp de 8 ani după aceea a fost acolo, în Irakul prăfuit şi vlăguit de atacurile insurgenţilor, care crezând că aşa îi alungă pe americani din ţară, puneau bombe oriunde şi trăgeau cu mitralierele în oricine. Ar fi putut fi o victimă a acelor grozăvii întâmplate până la retragerea americanilor, în 2011, timp în care, pe lângă zeci de mii de oameni schilodiţi, au fost ucişi, în operaţiuni militare propriu-zise, aproape 135.000 de civili, iar nenumăraţi alţii au devenit victime ulterioare sau indirecte, plus încă 17.000 de militari şi poliţişti irakieni, dar şi 4700 de soldaţi ai coaliţiei invadatoare. Cei mai mulţi au fost americani, dar au fost şi patru români.
Ali n-a mai vrut să trăiască cu familia în teama şi nesiguranţa războiului civil care cuprinsese oraşul Mosul, transformat, între timp, de luptele dintre forţele irakiene şi extremiştii ISIS, într-o ruină, după cum arată fotografia unui ziarist american, făcută în iunie, a.c.
„Mi-e foarte dor să mai vorbesc cu tata”
„De ce ţi-e cel mai tare dor de-acasă, Ali?” îl întreb pe interlocutorul meu, care încet, încet se „dezgheaţă” şi devine mai prietenos. „Mi-e dor să mai stau de vorbă, seara, cu familia mea, de adunarea noastră. Mama, tata, cei nouă fraţi şi surori ai mei. Dar mai ales mi-e dor să mai stau de vorbă cu tata. Mi-e foarte dor să mai vorbesc cu tata” îmi răspunde, cu glasul gâtuit. Dar nu plânge. Rabdă, îşi înghite lacrimile şi vorbeşte mai departe.
Îmi spune de nevasta lui, cu 11 ani mai tânără, pe care a cunoscut-o printr-un prieten; când ea nu avea nici 16 ani, s-au căsătorit la primăria din Mosul. „E frumoasă?” întreb, iar Ali răspunde ca orice bărbat ce-şi iubeşte nevasta: „Pentru mine e cea mai frumoasă”. Am zărit-o şi eu mai târziu pe soţia irakianului, încă subţirică şi după ce a născut cinci copii, şi chiar era frumoasă.
Dacă ar fi fost linişte şi pace în Irak, familia ar fi trăit foarte bine. Ali avea tirul lui, cu care făcea, pentru diferiţi comercianţi, transport internaţional. Aducea ba încălţăminte din Iran, ba îngheţată din Turcia. „Cu ce câştigam eu, puteam să o duc bine şi cu zece copii, nu numai cu patru câţi aveam când am plecat. Aveam o situaţie bună, nu banii îmi lipseau, ci liniştea, un loc cu pace în care să-mi cresc şi să-mi educ copiii” spune irakianul, întristat din nou.
Lipsa de educaţie a copiilor lui îl frământă, mai ales a fetei, care la 11 ani nu a fost deloc la şcoală. Spune că deja îi e frică şi pentru viitorul băieţilor, al lui Anwar, Jennar şi Ahmet, care au între 10 şi 5 ani, care au pierdut mult, pentru că nesiguranţa din Irak, apoi viaţa migratoare nu le-au permis mersul la grădiniţă sau la şcoală. Din toamnă însă, vor începe să înveţe.
„Acum suntem împreună într-o cameră cu baie, cu bucătărie, copiii râd, dorm liniştiţi…”
Unde vrea să se stabilească cu familia? Irakianul nu are vreo preferinţă, nu visează la vreo ţară din Vest, precum Germania. Vrea doar să trăiască într-o ţară sigură. Nu exclude nici posibilitatea de a rămâne în România, de aceea a cerut ca familia lui să intre în programul de integrare. „Îmi place în România. Salut şi mulţumesc statului şi poporul român care ne oferă asemenea condiţii bune. Acum suntem împreună într-o cameră cu baie, cu bucătărie, copiii râd, dorm liniştiţi, se joacă, învaţă despre România. În Rădăuţi am cunoscut oameni simpli şi buni care s-au purtat frumos cu noi. Îmi place să vorbesc cu lumea, nu mă cunoaşteţi, dar eu sunt cel mai glumeţ om din centru. Spun bancuri toată ziua. Dar mi-aş dori să şi muncesc. Aş lucra şi pe gratis numai să fiu iar în camion pe drum, să simt iar volanul în palme” se dezvăluie Ali.
Îi spun despre Bulă, „eroul naţional” al bancurilor româneşti, şi, râzând, îmi răspunde că ştie despre el şi că din poantele cu Bulă pe care le-a auzit crede că acesta îşi are de fapt originea în Golful Persic încă de pe vremea înţeleptului şi vizionarului calif Harun al Rashid şi a soţiei lui Jasmina, care au domnit în perioada 786 – 809.
„Mă minunez în fiecare zi, dar în acelaşi timp mă simt binecuvântată că pot lucra cu ei”
Prin Ligia, voluntarul Organizaţiei „Salvaţi Copiii” i-am cunoscut şi pe cei cinci copii ai lui Ali. A apărut mai întâi Noor, fata de 11 ani, slăbuţă, timidă, dar caldă, în braţe cu Nicolas, fratele său de doar 7 luni, născut în Grecia. Apoi ceilalţi băieţi, Anwar, mai plinuţ, frumos, cu nişte ochi mari şi inteligenţi, tuns modern, cu un ciuf blond decolorat în vârful capului, apoi Jennar, slab ca un ţâr, bun, cu nişte ochi negrii de căţeluş care cere mângâiere, zâmbind tot timpul cu gura până la urechi, chiar şi când fratele lui mic, Ahmet, îl lovea cu bombeul peste fluierul piciorului, doar ca să se dea grozav.
Refugiaţii Centrului Regional de Cazare şi Proceduri pentru Solicitanţii de Azil din Rădăuţi beneficiază, pentru a se integra mai repede şi mai bine, de programe oferite de mai multe organizaţii neguvernamanetale.
Prin Ligia, „Salvaţi Copiii” Suceava este organizaţia care oferă asistenţă copiilor refugiaţi. „Asistenţă” este însă doar un cuvânt anost, care are în spate nu numai asistenţă materială pe care organizaţia o oferă refugiaţilor din centru. Este vorba şi de o muncă grea şi complicată cu traumele micuţilor, timiditatea, dificultăţile de comunicare, pentru că mulţi copii nu înţeleg decât limba lor, cu diferenţele culturale, cu obiceiurile fiecărui copil refugiat. Şi totuşi, după o vreme, voluntarii reuşesc să readucă zâmbetul pe chipul micuţilor sirieni, irakieni, pakistanezi, afgani, să instituie disciplina în timpul orelor de asistenţă, să-i stimuleze în diferite activităţi educative, în învăţarea unor noţiuni elementare de limba română, să-i aducă la starea la care sunt de fapt, cea a copilăriei.
„Căldura şi blândeţea, combinate cu impunerea unui anumit respect, sunt limbajul cel mai sigur spre inima unui copil. Singura problemă grea cu care mă confrunt în munca mea este diferenţa dintre culturi, diferenţă între ei, copii din ţări diferite, dar şi dintre ei toţi şi mine.
Unii sunt mândri, chiar duri, nu lasă nimic de la ei şi îşi apără, de la vârste foarte mici, demnitatea. Între ei, fraţii îşi tolerează orice chiar dacă se mai bat, se ciondănesc; dar Doamne fereşte să intervină un altul, din altă familie!
Nu sunt de judecat, pentru că aşa au crescut în ţările lor, condiţii pe care nici nu ni le închipuim cu adevărat, într-o lume aspră, nesigură, periculoasă. În fiecare zi mă minunez de comportamentul lor şi în acelaşi timp trebuie să reuşesc să mă înţeleg cu ei, să-i fac să răspundă emoţional, să-i stimulez să înveţe câte ceva, să deseneze, să se joace frumos, să-şi împartă jucăriile, să nu mai scuipe, să nu se scobească în nas.
Câteodată, toate tehnicile despre care am învăţat că funcţionează foarte bine cu copiii la ei nu funcţionează deloc. Cum spuneam, mă minunez în fiecare zi, dar în acelaşi timp mă simt binecuvântată că pot lucra cu ei” mărturiseşte Ligia.
Ce faci? Bine
O ascult pe tânăra voluntar al Organizaţiei „Salvaţi Copiii” ţinându-l în braţe pe micuţul Nicolas, o mărgică de om dragălaş, sănătos, durduliu şi vioi. Aflu că Nicolas este „cucic”, adică „micuţ” în limba arabă. Vorbesc pe rând şi cu fraţii lui chiar dacă prea gălăgiosul Ahmet nu prea ne lasă, pocnind din când în când pe câte unul, strâmbându-se la toată lumea, urcând pe bănci, dând iama în sucul şi în prăjiturile făcute pentru ei de Ligia.
Noor ţine cu Barcelona, dar e supărată că Neymar a plecat la altă echipă, în timp ce Anwar ţine cu Real Madrid, iar „zeul” lui este Ronaldo. Are de altfel la picior o minge de fotbal cu care apucă să-mi arate nişte fente până să-l trimită Ligia afară.
Vorbim, glumim, ne hârjonim, ba în engleză, pe care copiii o vorbesc binişor, ba dând doar din mâini, ba în română, despre care mi se spune că o prind foarte uşor.
Ca să-mi dovedească, micuţii irakianului Ali îmi spun în româneşte, cu o pronunţie impecabilă, culorile hainelor cu care sunt îmbrăcaţi, diferite forme de salut, numele unor animale pe care le-au desenat.
„Ce faci?” întreabă elegant Anwar şi tot el răspunde corect: „Bine”. Zurbagiul de Ahmet preia formula şi o tot repetă, agasant, ca să-l băgăm şi pe el în seamă: „Ce faci? Bine”, „Ce faci? Bine”, „Ce faci? Bine”…
Nu poate fi potolit. Frate-său mai mare râde şi-şi flutură mâna la tâmplă cum că Ahmet ar fi „sisi”.
Ruga
La finalul discuţiei pe care o avusesem cu tatăl celor cinci copii irakieni, l-am întrebat ce l-ar ruga cu ardoare pe Dumnezeu, dacă l-ar avea chiar atunci, în faţa lui. S-a uitat drept în ochii mei cu o privire intensă, de foc, şi mi-a răspuns rar şi sfătos:
„Nu l-aş ruga nimic special pentru mine sau pentru familia mea. L-aş ruga ceva pentru toţi oamenii din lume. Să avem linişte, să nu mai avem războaie în ţara mea şi în toate ţările de pe pământ. Doar aşa, cu voia lui Dumnezeu, şi eu pot visa pentru copiii mei la educaţia care le trebuie şi liniştea în care să crească nişte oameni buni”.
Mi-am luat rămas bun de la Ali cu prietenie chiar. Irakianul şi mărturisirile lui însemnau deja lecţia de compasiune şi toleranţă pe care trebuia s-o învăţ ca să mă vindec de gânduri şi preconcepţii greşite şi periculoase. I-am urat, din suflet, ca împreună cu ai lui să fie sănătos şi să-şi găsească, în lumea asta mare, ţara în care să-şi poată forma propria lui adunare de familie, ca cea de care îi este atât de dor şi în mijlocul căreia să stea în fiecare seară din tot restul vieţii lui.
Comentarii