Fără pretenţii

Le plac oamenilor festivalurile, cum să nu le placă?! Iar de la o vreme au parte de ele cum niciodată n-au avut, că mai fiecare aşezare are unul măcar; merg la ale lor, merg la cele de prin vecini, fac şi turism, cum s-ar zice. Poate voi fi greşind, dar îmi vine-a spune că pentru destui n-are importanţă aşa de mare tematica lor cât atmosfera de distracţie generală, de bâlci vesel; tradiţional, cum s-ar zice. Şi le place oamenilor atmosfera, le plac grătarele, le plac bericile etc. Oare de ce-ar fi de mirare că le place să se ghiftuiască în muzici stridente, în praf şi muşte, cu bucate preparate şi servite în condiţii – să zicem elegant – îndoielnice, adesea la preţuri peste cele de restaurant comun, la care, cel puţin, primesc şi un bon după ce le plătesc? De ce le-o fi plăcând să cumpere, din mâini murdare de muştar, două felii de pâine la preţ de-o pâine? Oare de ce-ar fi de mirare că, spre un alt exemplu, la astfel de adunări populare, ei savurează berea de la butoi, în pahare de plastic, dar la preţ cam cu o treime mai mare decât cel de magazin? De ce le plac toaletele împuţite, ori dacă şi-acestea-s rare, tufele şi copacii? Poate fiindcă ei consimt că distracţia în sine e „marfă” şi e mai scumpă decât altele dintre cele care-s mereu de vânzare. Poate că, după ce-au strâns cureaua o săptămână, le e mai lesne s-o slăbească preţ de câteva găuri, totodată relaxându-şi exigenţele. Poate că aşa sunt ei, mai fără pretenţii, poate că-s prea obişnuiţi cu „aşa-i la noi” şi „n-ai ce face”.