În faţa mea, Alin Cucu şi soţia lui, Samantha Cucu. Adică un român plecat de aici, din Suceava, stabilit în Statele Unite ale Americii, şi soţia lui, americancă get-beget. În curtea redacţiei, împreună cu bunicul, e fiul lor, un copil care nu pare a şti să plângă, care adoră să meargă desculţ, care n-a plâns mult nici când şi-a făcut un cucui în frunte – i-a stat un stâlp în cale – şi, care, dacă are ceva de ronţăit e fericit. E un copil spre care priveşti cu drag, dat fiind că-i tot numai un zâmbet. Ca şi mama lui, de altfel, deşi e răcită şi-şi trage nasul.
Familia Cucu stă în Ann Arbour, statul Michigan, un oraş universitar, „cel mai educat oraş din America”, oraş care, de fiecare dată, în topuri, e apreciat ca fiind unul dintre cele mai bune locuri de trăit din America.
Ce vreau eu să spun cu rândurile acestea, de ce îmi sunt interlocutori Alin şi soţia sa, ce fapte de arme a comis tânărul sucevean – cetăţean american – de vreau eu să vi-l prezint în ziar? Poate veţi fi tentaţi să vă gândiţi că nu e nimic spectaculos în biografia lui, dar eu cred că uneori normalitatea, în zilele noastre, e mare lucru, că reuşita într-o ţară ca SUA nu e dată numai de numărul banilor pe care i-ai adunat, de poziţia socială pe care ţi-ai câştigat-o, ci de satisfacţiile pe care ţi le aduce viaţa de zi cu zi de acolo.
Cum ai ajuns în America? De ce tocmai America?
„Eram la facultate (a absolvit la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, pe care a urmat-o după ce a terminat Liceul de Informatică – n.a.) şi lucram la o tipografie – mică, la acea vreme – al cărei patron avea un frate şi o soră ce câştigaseră la Loteria Vizelor. El m-a îndemnat să aplic şi eu, în ideea că, odată ajuns acolo, aş avea un sprijin în ei” îmi spune Alin.
Nu era ceva nou, se gândise de mai multe ori că, odată terminată facultatea, şi-ar dori să treacă Oceanul. Şi aşa a şi făcut, cu toate lacrimile mamei, care a regretat multă vreme că i-a dat actele, care îi sosiseră în timp ce el nu era acasă. „Veniseră de undeva din Norvegia sau din Danemarca, şi acum îmi spune că îi pare rău că nu le-a ascuns şi că mi le-a dat.”
Aşa încât, odată viza obţinută, s-a suit în avion şi a coborât în ţara tuturor făgăduinţelor, unde, pe aeroport, l-a aşteptat fostul şef şi fratele acestuia. La care frate a şi început să lucreze: „Valentin avea o agenţie de asigurări, acolo a fost primul meu loc de muncă. În America poţi fi agent independent, lucrezi pentru o agenţie, te ocupi de tot ceea ce presupune acte, hârţogăraie, poţi să îţi deschizi un birou. Se câştigă bani frumoşi, pe care îi primeşti lunar, pentru că oamenii îşi plătesc lunar asigurările şi tu îţi primeşti procentul tău”.
Pe lângă asta a mai făcut fotografii pe la nunţi, până s-a angajat la firma la care lucrează acum. „Comcast este firma unde lucrez de zece ani, este o companie de telecomunicaţii, cea mai mare din America. A început prin a fi o firmă de cablu, iar acum este, cred eu, cel mai mare concern de media din lume, sunt cei care au cumpărat NBC, şi asta spune multe. E o companie uriaşă, cu întindere în întreaga Americă, cu excepţia unor zone unde a încercat să pătrundă, cumpărând o altă companie. Nu au fost lăsaţi, în ideea de a nu avea monopol în telecomunicaţii, s-a opus Ministerul de Justiţie. Am pornit să lucrez de jos, cum se spune, întâi la un call center, trecând apoi prin diverse departamente, până am ajuns la poziţia de acum, lucrez în telecomunicaţii, mai mult spre partea de telefonie.” Şi cum lumea este mică, un alt Alin, dar din Zalău, îi este coleg, lucrează în acelaşi departament.
Poziţia de acum îl mulţumeşte, ţinteşte mai sus? „Dacă vreau să merg mai sus în companie ar trebui să mă mut din Michigan, unde stau acum, în Colorado. Din păcate este prea departe, avem un copil mic care stă cu părinţii Samanthei, ne sunt de mare ajutor, nu ştiu ce să fac. Este un subiect la care mă gândesc, ne gândim” spune Alin.
Dragostea se întâlneşte pe internet
În America zilelor noastre, spune Alin, rare sunt situaţiile în care să mai cunoşti o fată ca pe vremuri, la magazin, la discotecă. Aşa încât pe Samantha, care era dintr-o zonă apropiată de cea în care stătea el, a cunoscut-o pe internet.
Lăsase o iubită acasă şi învăţase pe pielea lui ce înseamnă distanţa. „Cel mai greu mi se părea atunci când, după ce vorbeam acasă, mă apuca dorul şi mă trăgea spre casă şi nu mai aveam chef de nimic, nu mai voiam să fac nimic. Preferam să nu mai sun decât să rămân cu starea aia care se instala în mine după fiecare convorbire cu ai mei sau cu ea. Aşa încât ne-am distanţat, dar am rămas prieteni.” Fetei ăleia însă-i era scris să ajungă în America, îmi povesteşte. Mai târziu a cunoscut un băiat care, şi el, a câştigat la Loteria Vizelor, s-au căsătorit, e în Texas, are un copil, e fericită.
El şi Samantha s-au cunoscut, s-au plăcut. Au trecut cinci ani până s-au căsătorit şi poate ar fi trecut mai mulţi dacă americanca nu ar fi pus piciorul în prag. „Ea m-a cerut pe mine” spune Alin. „You proposed” spune, privind spre ea, iar ea confirmă, râzând.
„L-am sunat şi i-am spus că voi avea o săptămână liberă, perioadă în care el urma să aibă weekendul liber, compania de închiriat avea ceva potrivit pentru noi, deci i-am spus să ne căsătorim” spune Samantha. „El a spus că e de acord şi, peste două luni, eram căsătoriţi.” Simplu şi uşor, nu?
Ea nu a vrut nuntă mare, el nu a vrut nuntă mare, cu atât mai mult cu cât părinţii nu puteau fi prezenţi. Ca urmare, pentru că aveam acolo casă, grădină, au făcut o petrecere mare, cu toţi prietenii, până târziu, în noapte. Români, americani, toate naţiile. A venit şi poliţia. N-o invitase nimeni, dar era muzica prea tare.
S-a gândit vreodată Samantha că o să se căsătorească cu un român? „I didn’t realize he was forein” îmi răspunde, adică nici nu şi-a dat seama că este străin, de unde trag eu concluzia că Alin, care râde când aude ce spune nevasta lui, îi vorbea limba cu mult talent. Nici acum nu îi distinge accentul, deşi el îşi dă seama că îl are.
O întreb şi o avertizez că nu vreau să o supăr, dat fiind că am în faţa mea o persoană educată, foarte educată: ştia unde este România când l-a cunoscut pe Alin? „Oh, yes” îmi răspunde şi Alin o completează: „Şi asta e o poveste, cum că americanii nu ar şti unde e România. Şi în România sunt unii care habar nu au unde e America” spune Alin, care are cuvinte de preţuire pentru colegii săi americani.
Ştie Samantha ce înseamnă, cum se traduce numele ei de familie? Ştie, îmi spune, zâmbind. Mai mult, se distrează atunci când elevii ei – predă la clasa a şasea ceva ce am putea numi „limba şi literatura engleză” – se amuză pe seama numelui ei, care face trimitere la o anume stare psihică. Dacă eşti „cucu” eşti crazy, insane, mad, weird. Au ce se distra copiii!
Români în America. Uniţi sau nu?
E o poveste, asta cu românii dezbinaţi. Oamenii de calitate se adună, spune Alin. „Când m-am mutat în casa în care locuim acum, în Ann Arbour, am luat la rând magazinele, să văd ce şi cum sunt. Am intrat într-unul de petreceri, unde se vinde numai băutură. Intru, mă uit, ies, mă uit la firmă – «Chipăruş». Păi asta-i nume de moldovean, îmi zic, în sinea mea şi intru din nou înăuntru, să-l întreb de unde e. Toată lumea îl credea arab, dar e moldovean, din Şcheia – Iaşi. Costel, că aşa îi spunem noi, pentru că este foarte prietenos, a adunat în jurul lui mulţi români, e un fel de naş pentru noi.” Este adevărat deci, cum spune proverbul, „Cine se aseamănă, se adună”. Da, vine confirmarea. „În zona în care locuiesc eu nu sunt aşa de mulţi români, sunt din zona Iaşiului acolo, în principal, dar spre nord, în Detroit, sunt comunităţi foarte puternice.”
Samanthei îi place între români? o întreb. Răspunde repede Alin şi îmi spune că Samanthei îi plac micii. Îmi confirmă şi ea, se simte bine între conaţionalii soţului său, fac petreceri frumoase, ştiu să se distreze. „Petrecerile americanilor durează cel mult până la doua noaptea. Ale noastre sunt din alea care nu se mai termină, la noi petrecerea ţine până la şase dimineaţa, când îţi bate soarele în ochi. Facem petreceri temeinice, nu ne jucăm”, vine şi răspunsul lui Alin. Oamenii de calitate se adună, am reţinut.
Ţi-a fost vreodată ruşine că eşti român, vreau să aflu. „Nu, niciodată, americanul nu are preconcepţii din astea, cum mai au unii în Europa, niciodată nu mi-a spus nimeni un cuvânt urât legat de naţionalitatea mea”. I-a fost însă uneori jenă de cum se poartă românii în România, asta da.
O americancă la Suceava
Este prima vizită a Samanthei în Suceava. A fost emoţionant, cum bănuiţi. Mama lui Alin a plâns, desigur, ăsta e rostul mamelor pe lume. „Da, a plâns tare. Întâi s-a dus la copil, pe urmă la Samantha şi apoi la mine” spune Alin. Nu se mai văzuseră din 2008.
Vreau, întâi de toate, să aflu de la Samantha dacă s-a plăcut cu mama-soacră. „Oh, yes, absolutely”, vine prompt răspunsul ei.
„O, da, s-au plăcut din prima. Dar parcă şi mai bine s-a împăcat cu tata, ca doi Gemeni ce sunt ei, se potrivesc şi la glume şi la caracter” spune Alin. Se ştiau, desigur, vorbesc mult pe Skype, cum face tot omul plecat departe în ziua de astăzi, dar tare e plăcut să te uiţi ochi în ochi.
Ce i-a plăcut? „Mi-au plăcut foarte tare munţii, Carpathian Mountains” spune Samantha. „Şi Red Lake – Lacul Roşu, adică –, i-a plăcut la Moldoviţa şi la Suceviţa. A fost şi la Cetatea de Scaun a Sucevei. Dar partea cea mai plăcută din vizită a fost să se întâlnească cu familia lui Alin, asta a făcut-o foarte fericită. Şi este foarte impresionată de felul în care toţi s-au străduit să îi asigure momente frumoase, în special mama-soacră.
„Aşa e mama, întotdeauna a fost aşa, plină de grijă. Şi cu nora ei americancă a fost şi mai cu grijă, că nu voia să se facă de ruşine, Doamne fereşte.”
Dar de gătit ceva, mâncare de la ea de acasă, a apucat?, sunt eu curioasă. „Nu m-au lăsat să fac nimic” spune Samantha, lucru confirmat şi de Alin: „Nu ne-au lăsat nici să aruncăm resturile la gunoi. Ne-au spus că suntem în vacanţă şi că nu trebuie să facem nimic”. Dacă-i ordin, cu plăcere.
Ce i-a plăcut din ce a mâncat. A mâncat şi ea, acolo, un borş? A mâncat borş cu smoked pork, adică afumatură. Nu s-a dat în vânt după el, i-a plăcut însă tare un sufleu de brânză făcut de o mătuşă de-a lui Alin. Dar cel mai mult i-a plăcut o cremă preparată din brânză proaspătă de vaci, frecată cu mărar şi cu ceapă, pe care a mâncat-o la o verişoară ce prepară în casă brânza pentru copilul ei mic. Aia a impresionat-o pe americanca noastră care, în ţara ei, găseşte mai des caşcaval, decât brânză proaspătă, poate doar sortimentul gata preparat, cu smântână.
Vă place Trump?
„Aseară am vorbit la telefon cu tatăl Samanthei şi i-am spus că urma să ne întâlnim cu cineva de la ziar, să vorbim despre noi. Mi-a spus să am grijă, să nu vorbesc despre Trump” râde Alin.
Totuşi, le place? „Nu cred că place cuiva” spune Alin şi-i spune Samanthei că l-am întrebat despre preşedintele ţării lor. „No”, nu îl place nici Samantha, nu ezită să spună asta. „Ţara este împărţită, dar mie îmi vine greu să cred că el este preşedintele nostru” spune ea. „Mă uit la televizor şi îmi vine greu să cred că aşa ceva este posibil.” Nu îl place pentru că se poartă urât cu toată lumea, nu îl place pentru că nu are tact, nu îl place că nu ascultă sfaturi, că se comportă ca un om care a avut întotdeauna bani şi e obişnuit să fie ascultat orbeşte, nu îl place pentru că pare a conduce America ca şi cum ar conduce una din companiile lui. Greu de admis asta, pentru un american care l-a apreciat foarte tare pe Barack Obama şi pe soţia acestuia, Michelle.
Şi mai e ceva ce o supără foarte tare pe Samantha: exemplul nepotrivit pe care îl dă preşedintele ca om politic, drept urmare mulţi nechemaţi fiind tentaţi să-i calce pe urme: „Există în statul nostru un cântăreţ rock celebru, cunoscut în toată lumea, dar care nu şi-a terminat nici măcar liceul. Ei bine, acest cântăreţ a anunţat că vrea să candideze în viitor pentru un post de senator. Aşa ceva nu este posibil, nu se poate admite aşa ceva. Nu oricine poate face politică.”
Se aude în România?!
America, ţara unde asigurările sunt la putere
America este ţara asigurărilor, nu te poţi mişca dacă nu ţi-ai asigurat casa, maşina, câinele, asigurările sunt cea mai mare afacere posibilă în America. „Mi-am cumpărat casă şi jumătate din banii pe care îi plătim lunar reprezintă taxele la oraş şi asigurările la casă. Nu te obligă nimeni să faci asigurare, dar au ei grijă să promoveze un fel de frică care să te determine să te gândeşti că este mai bine să dai o sută de dolari pe asigurare decât să ai o pagubă de 200.000 de dolari pe care să nu o poţi acoperi” spune Alin.
O mirare are, şi anume că cea mai bogată ţară din lume nu îşi permite să ofere tuturor oamenilor săi o asigurare medicală. Şi, dacă tot este să ne mirăm, atunci ne mirăm de costul facturii primite după ce Samantha l-a născut pe cel mic. Doar naşterea a costat 14.000 de dolari, în timp ce întreaga factură se ridica la 21.000 de dolari. Cei mai mulţi bani se duc către asigurări, în ideea că dacă pacientul are de gând să dea spitalul în judecată să fie bani de unde să se acopere cheltuielile.
Şi ce faci dacă nu ai asigurare? Există Medicaid, spune Samantha, există şi alte forme de ajutor, dacă nu ai bani, altfel multe femei ar fi nevoite să plătească întregul pachet dacă nu ar avea asigurare. Administraţia Obama a făcut multe lucruri bune, între care şi celebra Obama Care – un program de asigurări de sănătate (în care şi-a rupt dinţii administraţia Trump încercând s-o anuleze), aşa se face că acum este mai uşor să ai o asigurare în caz că trebuie să naşti.
Ce asigurări are? „Am asigurare de viaţă, asigurare la casă – pentru că am ipotecă –, la maşină – altfel nu pot să conduc şi mai am asigurare medicală la câini.” Doi pitbull, adică. Doi, ca să se poată juca unul cu altul. „Există câini mici care muşcă mult mai des decât ăştia mari, sunt poveşti referitoare la agresivitatea acestora, câinii îi ai aşa cum ţi-i educi. Şi la noi sunt state unde sunt interzişi, oamenilor le e frică, dar în zona noastră e posibil să ai pitbull” spune Alin, care a construit, totuşi, un gard special pentru câinii lui, aşa, să nu fie probleme.
Şi în America românul vrea tot pământ
„Singurul lucru pe care mi-l doresc acum e să îmi cumpăr nişte pământ. Dacă-s român, îmi doresc pământ, aşa e” spune râzând Alin. Are vreo zece ari pe lângă casă şi mai vrea ceva pe lângă ea, să-şi lărgească curtea, să-şi amenajeze o grădină mai mare, poate să mai construiască ceva. Nu are planuri spectaculoase, îşi doreşte, în principal, să trăiască bine, fără nicio grijă. „Ştiu oameni care fac bani mulţi, mereu preocupaţi de munca lor, care nu au linişte niciodată. Asta nu e viaţă.” În accepţiunea lui, să trăiască bine înseamnă ca ai lui să fie bine, sănătoşi, să nu se trezească dimineaţa cu lehamitea în gât, când are de mers la muncă.
Poate încă un copil, pe care-l negociază, pe rând, când el, când Samantha, dar am bănuiala că vor cădea de acord, când le surprind strălucirea când privirile li se întâlnesc. Deşi un copil în America, în condiţiile în care o zi la grădiniţă ajunge să coste cam 100 de dolari, e costisitor să creşti, presupune ca unul dintre părinţi să muncească exclusiv pentru el. Noroc cu părinţii Samanthei, care îi ajută cu cel mic.
„Şi îmi doresc foarte mult să vin mai des pe acasă.”
Comentarii