Pe cel care face obiectul evocărilor de faţă l-am cunoscut la Bucureşti, în vara anului 1960, cu prilejul repartizării la posturi, de către comisia ministerială, a absolvenţilor de filologie de la toate instituţiile de învăţământ superior din întreaga ţară – acţiune de mare anvergură şi de importanţă strategică pentru demersul nostru de atunci spre făurirea omului nou, după cum ni s-a spus în şedinţa ce a precedat operaţiunea. Prin urmare, nouă, celor aproximativ o mie de proaspeţi absolvenţi ne revenea obligaţia de onoare de a-i modela pe viitorii constructori ai celei mai drepte societăţi din întreaga istorie a omenirii. Pentru aceasta, noi înşine trebuia să facem dovada unor înnoiri în comportare în aşa fel încât să ne constituim în modele de urmat pentru generaţiile încredinţate spre educare: munca pentru binele societăţii, spiritul de sacrificiu, cinstea, curajul, corectitudinea, primatul intereselor generale în raport cu cele personale sunt doar câteva repere ce ni s-au recomandat să le avem în atenţie, în mod deosebit, de către reprezentanţii tuturor factorilor implicaţi în marele eveniment: C.C. al P.M.R., C.C. al U.T.M., M.Î.C., Sindicate, Pionieri şi alţii care, cu toţii, veniseră cu lista proprie de sarcini şi cu urări de succes în realizarea lor exemplară pe câmpul de muncă al educaţiei de pe întreg teritoriul patriei. Nu s-a omis nici precizarea că promoţiei noastre de o mie de absolvenţi i s-au pus la dispoziţie peste o mie de catedre de specialitate ale căror liste tocmai se afişează şi care se vor putea ocupa de către cei interesaţi, la alegere, în ordinea descrescătoare a mediilor de repartizare obţinute. Din acel moment, nimeni nu a mai reţinut mare lucru din toată polologhia ce a continuat. Fireşte, mai toată lumea a rămas cu gândul numai şi numai la listele cu pricina, că doar în acele clipe se hotăra destinul profesional al acestor tineri intelectuali, ştiut fiind faptul că, odată repartizaţi la posturi, posibilităţile de mişcare în alte zone se diminuau simţitor, iar ulterior au devenit chiar nule, ca un fel de legare de glie în iobăgie. De aceea mai toţi şi-au legat speranţele de acel moment al adevărului, unic în viaţă, care îţi oferea posibilitatea să păşeşti în profesie chiar de la început de pe nişte poziţii mai mult sau mai puţin favorabile, potrivit pregătirii dobândite în anii de studii. De aceea, odată permis accesul la pereţii cu cele două feluri de liste, pe holurile Universităţii s-a creat o îmbulzeală de nedescris, dovadă de netăgăduit a interesului suscitat de oferta ministerului de resort. Şi oferta era substanţială, cu destule posturi în principalele centre universitare şi în alte oraşe mari, aşa că cei din capul listei cu absolvenţi, şi nu numai ei, aveau, cu adevărat, multiple posibilităţi de a obţine nişte catedre dintre cele mai convenabile.
Primul ieşit de la comisie, evident, şeful promoţiei pe ţară, a şi fost asaltat de către cei care îşi aşteptau rândul precum şi de câţiva reporteri prezenţi în preajmă:
– Unde? l-au întrebat cu toţii.
– La Şcoala Gimnazială Frătăuţii Noi, raionul Rădăuţi, a răspuns intervievatul, provocând nedumerire şi linişte în jur.
– Frumos! Acesta-i un om de tip nou! a spart un băşcălios tăcerea.
– Oare de unde o fi şi cine-i dumnealui? Că bine le mai dădu cu şpiţul! Vedeţi că vrăjeala a ţinut! a precizat cineva în surdină.
– Sunt Rei Traian de la „Al. I. Cuza” Iaşi. Alegerea am făcut-o constrâns fiind de nişte obligaţii de familie. Mama! Tata! Truditori ai pământului!
– Tipul acesta studios, cu media 10, a dorit numaidecât să frământe noroiul pi şentru la Pocreaca!… Felicitări, tovărăşele!
– Datoria, frate român! Datoria! l-a ironizat o colegă.
* * *
Revenind ca proaspăt profesor pe meleagurile natale rădăuţene, cu dispoziţia de repartiţie a comisiei ministeriale în buzunar, fiul soţilor Arcadie şi Călina Rei din Hurjuieni s-a alăturat fericitei familii, nerăbdător să-şi ia catedra în primire şi să purceadă pe lungul drum al apostolatului didactic. Numai că, cu câteva zile înainte de începerea anului de învăţământ, tovarăşul Năstase de la Secţia raională i-a pus în vedere că, în realitate, postul disponibil nu-i la Şcoala Generală Frătăuţii Noi, ci la Şcoala Generală Sasca din comuna Frătăuţii Noi, ceea ce a însemnat dublarea distanţei de navetă de la Hurjuieni la noul său loc de muncă. Şi gândiţi-vă că sacrificiul acesta i s-a impus spre a se menţine pe catedra de limba română la Şcoala Frătăuţi Centru o persoană necalificată pentru clasele V-VIII. Excelentă primire şi frumoasă urare de bun venit întâiului absolvent de la toate universităţile din ţară! Nu-i aşa? Destul de reţinut că aceasta s-a săvârşit prin nesocotirea dreptului elementar, atestat prin documente, şi a bunului-simţ. Aşa a fost implantat la Şcoala Generală Sasca, aşezându-i-se în cârcă un sac mare de sarcini ce reveneau personalului didactic din acea vreme: responsabil al unui cerc de lectură, membru al unei echipe de lămurire pentru înscrierea în C.A.P., responsabil cu munca pionierilor şi secretar U.T.M., conducător al formaţiunii de teatru, responsabil cu munca patriotică şi destule altele pentru care la orice pas puteai fi criticat, apostrofat, batjocorit, ameninţat, umilit, sancţionat, tratament de care nu a fost scutit nici profesorul nostru şi pe care l-a îndurat cu stoicism.
Ca şi cum tot tacâmul acesta n-ar fi fost suficient, începând cu al treilea an de învăţământ a fost numit, fără nicio discuţie prealabilă, în onoranta funcţie de director al şcolii, la care doar el era calificat, şi, în plus, unitatea prezenta acute probleme de bază materială, de prezenţă la clasă a elevilor şi cadrelor suplinitoare, de administraţie, de disciplină şi de ordine, de atitudine a părinţilor faţă de şcoală.
În felul acesta, împovărat de atâtea obligaţii mari şi mici, a acceptat, cu ceva reţineri, funcţia de inspector metodist la fosta Secţie de învăţământ a raionului Rădăuţi, începând cu toamna anului 1963 când şi-a abandonat la Hurjuieni părinţii pentru care, cu ceva timp în urmă, şi-a sacrificat o carieră academică certă, şi s-a mutat la Rădăuţi cu speranţa că, în sfârşit, cunoştinţele dobândite în facultate le va putea valorifica la un nivel superior pentru ameliorarea predării limbii şi literaturii române în tot raionul. Indubitabil că în această privinţă dispunea de un mare şi valoros potenţial. Numai că şi de data aceasta au intervenit cunoscutele obligaţii colaterale care încet-încet se impuneau drept principala formă de activitate care necesita timp şi energie: rezolvarea reclamaţiilor din sectorul învăţământului, secretar U.T.M. pe consiliul popular raional, responsabil al formaţiei de teatru la casa de cultură, susţinerea de conferinţe în întreprinderi şi instituţii, pregătirea materialelor pentru festivităţile de peste an, destul de numeroase şi ele, mobilizarea ţărănimii la muncile de sezon în C.A.P., şef al unor secţii de votare, sistematizarea observaţiilor de la ore ale colegilor şi scrierea proceselor-verbale de inspecţii în brigadă, deplasări anevoioase la şi de la unităţile inspectate. În afară de acestea, mai rămânea şi ceva timp pentru inspecţii curente, inspecţii speciale, inspecţii în brigadă, cercuri pedagogice cu profesorii de specialitate, cu diriginţii, în timp ce studiul individual şi documentarea în domeniu rămâneau pe ultimul plan. Aşa că Reforma Administrativ-Teritorială de la începutul anului 1968 i-a folosit drept oportunitate pentru retragerea definitivă de la catedră, fără a mai ţine seama de ofertele ispititoare ce i s-au făcut în plan judeţean. Astfel, în continuare a funcţionat ca profesor şi director la Şcoala Nr. 4 şi Liceul Nr. 2 Rădăuţi până la încheierea definitivă a activităţii din anul 2000 când s-a pensionat. Acum a făcut, cu adevărat, dovada măsurii deosebitelor sale abilităţi didactice şi metodico-ştiinţifice când elevii săi erau premiaţi cu zecile la diferite concursuri şi olimpiade. Alţii l-au urmat în carieră, devenind profesori de limba română, iar câţiva au ajuns scriitori români de certă valoare universală, precum Matei Vişniec, şi naţională – Valeriu Drăguşanu, ca să nu mai nominalizăm şi câţiva ziarişti de mare forţă şi sensibilitate. Minunată recoltă acum, la ora bilanţului! Felicitări, bătrâne Dascăl!
* * *
Traian Rei s-a declarat nemulţumit în câteva rânduri pentru o câtime de naivitate asumată, rezultată din prea multă sinceritate şi nobleţe sufletească. Nicidecum naivitate, magistre! Că aşa acţiona sistemul… Când tovarăşii aveau nevoie de un post de director pentru un oarecare, îl treceau la catedră pe cel care a reprodus afirmaţia unui părinte potrivit căreia îşi doreşte pentru copilul lui din clasa I o învăţătoare şi nu o activistă de partid. Sau când cineva cu blazoane oţelite ale vremii îşi dorea un profesor doxat ca Domnia Ta pentru fiul-fiica dintr-a IX-a, pac la catedră cu dumneata pentru lipsă de orientare politică şi de combativitate! Totuşi, îţi apreciau calităţile! Dovadă, apartamentul cu trei camere la doi paşi de unităţile la care erai titular. Numai că un profesor deosebit trebuia să fie un model de supuşenie, un adevărat mieluşel şi să fie conştient că este mai puţin pregătit decât şefii! Altminteri riscai să te întorci la Sasca sau poate şi mai rău. Adevărul adevărat este acela că lipsa dumitale de reacţie la afirmaţia mamei respective s-a datorat faptului că nutreai aceleaşi convingeri, adică posibilitatea ca învăţătoarea refuzată să se fi descalificat în intervalul cât a lipsit de la post şi, normal, ca director ai fi preferat o altă variantă de încadrare din varii motive pe care le cunoaştem, pe care le înţelegem şi pentru care te aprobăm în totalitate.
Tot acum ai continuat să te ocupi, cu rezultate remarcabile, de coordonarea activităţii cercului profesorilor de limba română din zona Rădăuţi la care i-ai implicat şi pe universitarii ieşeni, de mare valoare şi înaltă ţinută academică – Mihai Drăgan şi Ion Apetroaie, colegi de grupă, care de fiecare dată au adus la Rădăuţi câte o servietă doldora de metodă şi ştiinţă, pe care au împărtăşit-o cu generozitate profesorilor de limba română de aici. S-a preconizat şi o întâlnire cu Marin Sorescu, un alt coleg celebru de grupă, dar care nu s-a mai putut materializa din motive cunoscute: niciunul dintre ei nu a ajuns la vârsta de şaizeci de ani.
* * *
Numeroşii ani pe care i-a rotunjit de curând i-au adus şi bune, şi rele, şi împliniri, şi momente grele pe care tizul i-a parcurs cu maximă demnitate şi seninătate. Nu s-a lamentat nicicând şi nici faţă de nimeni nu s-a plâns. Aşa, bine clădit, cum a fost şi cum a rămas, a scrâşnit din dinţi şi şi-a strâns pumnii sub formă de buzdugan şi a continuat să vâslească voiniceşte pe valurile vieţii. Şi a ajuns la liman în toate planurile: material, profesional, familial, spiritual. Acest lucru ne îndreptăţeşte rugămintea ca în falnicul copac al vieţii sale să putem aşeza şi noi un trandafir catifelat alături de urarea unei senectuţi uşoare şi de prospeţime a minţii spre a ne mai îmbucura cu ceva plăsmuiri măiestrite cu migală.
Dacă mă ascultai şi studiai matematica, acum erai ministru, ţi-a spus bine-cunoscutul profesor Bujdei chiar când ai fost implicat în jocul de-a profesorul şi directorul. Posibil ca vestitul matematician să fi avut dreptate, că potenţial fizic şi intelectual ţi-a dat mama natură din belşug pentru toate domeniile. Dar e bine şi aşa, că nu întotdeauna în viaţă e după cum vrea omul, ci după cum dă Domnul. Şi Domnul nu greşeşte niciodată!
* * *
Ca scriitor, octogenarul a devenit cunoscut prin tipărirea, până în momentul de faţă, a patru cărţi, toate în perioada 2009-2016, cu sprijinul Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina. Primele două (2009, 2011) sunt cărţi de versuri, următoarea (2014) este un volum de memorii şi amintiri cu un substanţial adaos liric, iar a patra (2016) este intitulată Eseuri, toate cu vădită tentă de critică şi istorie literară. Asupra câtorva aspecte de natură estetică, tematico-ideatice şi de măiestrie literară voi zăbovi într-o lucrare separată şi sper ca intenţia aceasta să se materializeze cât mai curând.
Deocamdată, aici şi acum, vă pot spune că Traian Rei a început să cocheteze cu poezia încă din anii de liceu. Acesta a şi fost motivul pentru care s-a orientat către filologie în dauna matematicii.
Student fiind, împreună cu prietenii şi colegii săi de grupă Marin Sorescu, Mihai Drăgan şi Ion Apetroaie au întemeiat o revistă literară pe care au pus-o în circulaţie în manuscris, meritele, culpa, delictul pentru aceasta revenindu-i rădăuţeanului. Nu este exclus ca nesfârşitele tracasări de care a avut parte să fi fost consecinţa unor eventuale tinichele potrivit cărora tânărul are gărgăuni literari ce puteau deveni incomozi pentru diriguitorii de atunci.
Firesc, se naşte întrebarea De ce atât de târziu? Răspunsul este cât se poate de simplu, dacă luăm în calcul marea responsabilitate a profesorului de limba română în şcoală şi obligaţiile ce rezultă de aici, pe care magistrul le-a conştientizat pe deplin. La acestea să mai adăugăm şi supraîncărcarea cu sarcini secundare, de multe ori aberante, ceea ce l-a obligat să se elibereze de preaplinul gândurilor cu mare întârziere, abia după desăvârşirea construcţiei didactice. Cu alte cuvinte, mai bine pe rând şi temeinic decât deodată şi anapoda. (Cunoaştem câteva cazuri).
Iar peste toate acestea tronează, naturală-înnăscută şi discretă modestia, căreia îi aducem un colegial şi binemeritat omagiu. Dacă nu l-ai şti ce ascunde sub chelie, ţi-ai zice că-i un oarecare. Abia după ce l-ai cunoscut, conştientizezi că îl ai în faţă pe bucovineanul aşezat, temeinic, loial, un Om desăvârşit, un confrate şi un prieten adevărat, oricând deschis la discuţii colocviale pe multiple teme şi dispus să-ţi împărtăşească din vasta sa experienţă de viaţă în mod cu totul dezinteresat.
În final, vă oferim plăcerea lecturării unei reuşite fabule, publicate de sărbătorit în volumul Exerciţii de eliberare (2009).
Măgarul insultat
Pe o păşune, obosit
păştea măgarul liniştit.
Tocmai cărase în ogradă
căruţa plină, din livadă.
Nu prea departe de şopron
se ceartă Nanu cu Ion,
că ba e albă, ba e neagră,
că uite-aşa n-o să mai meargă,
că-i prost Ion, că-i ciomăgar
şi, culmea-culmei, că-i măgar.
Văzând o glumă aşa de groasă,
măgaru-aleargă fuga-acasă,
mugind şi dând din barbişon:
– El mă compară cu Ion!!!
Simţind insulta, gospodarul
cum să nu ţină cu măgarul?
EMANOIL TIZU
Comentarii