Microbiştii suceveni şi jucătorii între ei îşi găsesc porecle care apoi devin mai populare decât numele sportivilor. Recent, la o întâlnire cu foştii mari jucători de fotbal ai Sucevei din anii ’70, am avut plăcerea să-l cunosc mai îndeaproape pe un fotbalist căruia i se spunea „Ţăranu”. Sincer să fiu, nu ştiu dacă am văzut un om mai elegant şi discret, dar toată lumea îl ştie după „nickname”.
Acuma, să fii ţăran nu este nicio problemă. Ţăranul este un om dintr-o bucată, care cunoaşte sunetul ierbii când creşte şi rostul animalelor. Are o vorbă domoală şi cu miez şi o putere de muncă deosebită. De multe ori antrenorii şi „scouterii” aleg tineri de la ţară pentru diverse ramuri sportive pentru că sunt obişnuiţi cu greul.
Dar acum, în zona noastră, aşa cum ne-au mărturisit microbiştii suceveni, una este să fii ţăran şi cu totul altceva să fii ţărănoi. Cu primii ne-am lămurit, însă cu cei din cea de-a doua categorie este mai dificil. Ţărănoiul poate fi născut pe asfalt, dar tot ţărănoi rămâne, pentru că nu ştie să se poarte între oameni şi nu are cei şapte ani de acasă. Ţărănoiul nu respectă nicio regulă de bun-simţ şi intră cu bocancii plini de noroi în viaţa ta. Este grobian şi nu are respect.
Pentru a rezolva problema ţărănoilor am cerut părerea microbiştilor suceveni de profil. Ei ne-au spus că trebuie să organizăm un stagiu de pregătire centralizată sau un cantonament montan cu cinci ţărănoi şi cinci ţărani, ultimii, toţi de peste 1,90 metri şi cu „carabe” aidoma capacelor de oală. Pe lângă programul normal de pregătire specific montan, cei zece vor avea antrenamente cu jocuri complementare gen „bâza, nu te supăra frate” şi „vezi că ai o muscă pe nas?”, tot fără supărare. Când le-a trecut ţiuitul urechilor şi le-a reuşit oprirea epistaxisului, ţărănoii vor primi un premiu din partea antrenorului, o săptămână la munca câmpului într-o mănăstire de taici.
Comentarii