Fapta nu există

Eram mici, în vacanţă şi vieţuiam la bunici. Mătuşa, care locuia în aceeaşi curte, primise în vizită o nepoată, căreia i-a propus ceva de mâncare. N-avea însă mămăligă (pâinea era mai rară atunci) şi, ştiind că bunica ar mai fi având un boţ, îl roagă pe fratele meu să rupă o bucată şi să i-o aducă. Acesta s-a conformat, dar a început să se obrăznicească. Uitând serviciul făcut de neastâmpărat, mătuşa l-a muştruluit. Cel astfel tras de urechi s-a supărat amarnic, a închis uşa după el şi, astfel protejat, i-a strigat mătuşii: „Să-mi dai măliguţa înapoi!”…

Mie cine-mi dă „măliguţa” înapoi?

Joi seară, Curtea de Apel Cluj a pus pe site sentinţa în procesul Tamarei cu Primăria Suceava, procesul „haitei” Tamarei, cum l-au numit unii confraţi mai buni de glume decât la scris. Cel ce scrie aceste rânduri a fost achitat, neimputându-i-se nimic din ce anchetatorii i-au pus în cârcă iar Tribunalul Bistriţa-Năsăud a acceptat fără crâcnire. Pur şi simplu, fapta nu există! (art. 16, litera a din Codul de Procedură Penală.)

Dar, dacă fapta nu există, cine a inventat-o? Şi de ce a inventat-o? Nu cred că cineva din sistemul judiciar sucevean a adunat în sine atâta ură împotriva mea încât să ticluiască tărăşenia care s-a numit dosarul meu de trimitere în judecată. Cred că unui asemenea isteţ i s-a sugerat să-l întocmească. Sau a fost strâns cu uşa. Dar cine i-a cerut sau ordonat? Mi-au ajuns la ureche mai multe versiuni: că modul în care ziarul pe care îl conduc este unul anacronic, adică aici s-ar face un alt fel de presă; că e un reper deloc convenabil modului în care astăzi unii fac presă. Este vorba de „curtoazia” concurenţei. O altă versiune ar fi aceea că ni s-a pus pe frunte eticheta că suntem ziarul PSD-ului, adversarii politici ai acestuia neprecupeţind vreun efort de a ne scoate de pe piaţă. O alta ar fi fost iritarea unora confruntaţi cu realitatea existenţei noastre încă (deşi fost ziar comunist) pe piaţa presei. Încă una ar fi vizat rezistenţa noastră în faţa năvalei de aşa-zişi politicieni, noi nefiind de cumpărat cu gologanii lor şutiţi de peste tot. Or mai fi fiind şi altele…

Cea mai gravă pare însă a fi fost modul în care acest ziar a tratat problema Fondului Bisericesc.

În fond, a fost singura publicaţie care în bătălia Bisericii Bucovinei de a reintra în posesia pădurilor sale i-a acordat şi acesteia dreptul la a-şi susţine şi apăra cauza, de a i se face publice opinia şi demersurile privind revendicarea sa. (Mi-amintesc că am supărat tare o faţă… din administraţia judeţeană când am publicat facsimilul unei fişe de cadastru austriece, cea a oraşului Vatra Dornei, mi se pare. „Altceva n-aţi găsit să fotografiaţi?”, a venit reproşul).

Era necesar deci să ni se coacă ceva. Şi mi s-a copt o frumuseţe de trafic de influenţă (şi încă în formă continuată!) în favoarea celebrei consătence Tamara (de Suceava), zece ani de viaţă petrecându-i sub semnul dezonoarei şi al spaimei reale că puşcăria mă mănâncă, cum se îngrijora un ziarist ipocrit, care mă vedea închis încă de la Crăciunul anului în care am fost trimis în judecată… Câtă grijă!… Zece ani în care diabetul şi-a făcut de cap, trebuind să suport şase operaţii – pe coloană şi la piciorul stâng, astăzi împuţinat…

Dar îi pasă de aşa ceva celui ce a comandat execuţia sau călăului? Noroc de adevărata Justiţie din ţara aceasta, pentru că numai puşcărie să nu faci insulino-dependent fiind.

Subiectul este generos şi voi reveni asupra lui fără îndoială. Deocamdată vă reamintesc că fapta nu există.