Diferenţele

Cu teamă nedisimulată că – după Brexit şi alte asemenea tendinţe – edificiul Europei unite s-ar putea risipi precum un castel din cărţi de joc, iată că liderii UE, la aniversare, şi-au reînnoit jurământul cu aspect, în primul rând, formal-declarativ, cum că această construcţie a lor – realizată în trepte în anii noştri, dar rodită din sâmburele unui vis medieval altoit pe unul antic – rămâne „una” (să spunem că „întreagă”, deşi deja lipsită de partea sa insulară; totodată, unică) şi „indivizibilă” (ca… speranţă de „viitor comun”). Nu cu mai multe viteze, ci cu mai multe ritmuri (deşi prin „ritm” se poate percepe tocmai viteza cu care se desfăşoară un proces)! A rămas scris în Declaraţia de la Roma: „Vom acţiona împreună, dacă e necesar cu ritmuri diferite şi cu o intensitate diferită, avansând în aceeaşi direcţie (…) şi lăsând uşa deschisă celor care vor să ni se alăture…”. Tălmăcind în româneşte, se poate înţelege că, la fel ca mai înainte, unii (dar s-ar putea altfel?!), poate că Germania, Olanda, Franţa, vor da tonul, vor imprima viteza, ba nu, ritmul continuării cursei, vor rămâne la conducerea ei, apoi va alerga plutonul – poate că ţinut cu meşteşug economic, social, politic să rămână cât mai compact, să nu se deşire –, apoi, obosiţi, transpiraţi, din când în când traşi şi împinşi, vor alerga, mda, în aceeaşi direcţie, codaşii. Încrezători că aflându-se chiar şi acolo, la urmă, îşi dau un sens şi li se conferă un sens. Că vor fi având ei nevoie de alţii spre a rămâne în cursă, dar că şi acei alţii au nevoie de ei. Pur şi simplu fiindcă e necesară securitatea, că sunt necesare pieţele de desfacere asigurate, fiindcă cineva trebuie să facă şi munca de jos.