– Curaj! i-am zis recent, când m-a vizitat la domiciliu. Avea la el o geantă diplomat cu cifru, procurată de prin Italia şi, drept răspuns la îndemnul meu, a deschis-o, scoţând cele mai recente picturi. Şi pentru a rămâne chiar surprins, la rugămintea mea, nu i-au trebuit mai mult de câteva minute să schiţeze pe o coală de hârtie chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos…
– Am înţeles. Pictura are prioritate…
– Aşa este.
– Dar pictura înseamnă şi poezie. Ai încercat ceva, dar trebuie să continui…
– Voi proceda aşa, numai să „prind” o sponsorizare. Nu realizezi că ce faci dumneata sau eu se plăteşte?
– Mie-mi spui! Asta este. Însă harul din naştere har rămâne, chiar cu sacrificii materiale. Uite, Vasile! Eu voi prezenta în finalul relatării dialogului nostru o poezie de a ta. Poate îndemnul de-a publica o plachetă cu poezii îţi va deschide uşa unui univers propice picturilor tale.
– Nu vă contrazic, dar, sincer să fiu, deocamdată scriu poezii doar pentru „oxigenarea sufletului”.
…Şi mă ţin de cuvânt: „Blestem pădurile de aur verde,/ Iar căpăţânele încoronează zeii./ Străini ne sunt aicea „dumnezeii”// Plâng codrii seceraţi de ferăstraie,/ Şi se răresc în fiecare zi./ Iar cei în sutane şi cu straie,/ Ne cer pământuri şi herghelii// Să urli Doamne de durere,/ Nu sunt urechi de auzit./ Ce s-a numit cândva avere,/ Se-n dreaptă repede către sfârşit.” („Codrii mei” de Vasile Hutopilă.) (A consemnat DECEBAL ALEXANDRU SEUL)
Comentarii