La Roşa, în această pitorească suburbie a Cernăuţiului, încă mai putem întâlni oameni care vorbesc, gândesc şi simt româneşte. Nu sunt mulţi, au rămas puţini de tot – dintre cei mai mândri, mai vânjoşi, mai neîncovoiaţi… Şi nu doar bătrâni care au prins timpurile de până la 1940 nu se tem să le riposteze celor care strâmbă din nas când le aud vorba: „Suntem români din moşi-strămoşi, trăim pe pământul nostru străbun”. Aflându-mă de câteva ori printre enoriaşii Bisericii Sfinţii Arhangheli Gavriil şi Mihail, la ceremonia de comemorare a martirilor de la Roşa, am auzit aceste cuvinte şi de la roşeneni născuţi în primii ani de ocupaţie sovietică, şi de la tineri de-o seamă cu Ucraina independentă. S-au perindat câteva generaţii de la 1944 încoace, însă respiraţia lor ca români n-a devenit mai liberă. Din contra, românii de astăzi ar avea chiar mai multe motive să verse lacrimi, păşind dincolo de aceeaşi sârmă ghimpată întinsă de cotropitori. Aşa cum plângeau părinţii şi buneii lor, când îşi vizitau rudele şi nu le mai încăpea în piept bucuria de a auzi pretutindeni vorba românească.
Case cu Stele
Am impresia că suburbia Roşa este pământul unde Stelele au prins rădăcini. Aproape că nu există familie de român fără o Steluţă în casă, adică să nu poarte careva din partea femeiască acest nume drag băştinaşilor. Printre acestea, una din cele mai cunoscute românilor de la Roşa este Stela Cerchez, o femeie iute foc, dezlegată la limbă, cu sufletul zâmbitor pe buze. Cunoscându-şi rădăcinile până la străbunici, le-a moştenit noianul de suferinţe, dar a preluat şi tăria lor de caracter. Or, nu zadarnic îşi doresc românii la răspântia anilor: „Să fiţi tare ca piatra”. Firea ei veselă, dar mai ales credinţa că viaţa dăruită de Cel de Sus trebuie trăită cu bucurie o ajută să treacă mai uşor prin încercările vieţii.
Neamul din fotografii
Păstrând vechi fotografii, imagini din copilărie imprimate în memorie, amintirile bunicii şi ale mamei sale, Stela este ca o carte vie a două familii înnemurite: Ursuleac (din partea mamei) şi Leonte (din partea tatei). De cum deschide gura, se vede că-i înzestrată cu un har deosebit de a povesti impulsiv, cu emoţii, de parcă chiar în clipa aceea ar trăi întâmplarea rememorată. Ascultând-o, mi se pare că o văd şi eu pe mama ei Domnica, am senzaţia că îi aud plânsul în momentele când trecea prin vama de la Siret la surorile şi fratele din România: „Aveam voie o dată pe an să mergem la neamuri. Mama întotdeauna mă lua şi pe mine, ca să-i fiu părtaşă la marea ei bucurie. La Siret aşteptam să se schimbe roţile trenului, apoi treceam pe teritoriul României. Cum numai intrau vameşii români cu «Buna ziua ori Bună seara», pe mama o năvăleau lacrimile. «Ce s-a întâmplat, de ce plângi doamnă?», o întrebau ei. «De bucurie, că vă aud vorbind româneşte», le răspundea mama, dându-şi frâu ofurilor de la inimă. «Se vede că veniţi de la ruşi», spuneau, de obicei, vameşii români, fără a ne mai răscoli prin bagaje. Când am devenit şi eu mamă, mi-am purtat prin România fiica mai mare, de la vârsta de trei ani, crescând-o în dragoste românească, aşa cum m-au educat părinţii pe mine”.
Împărţiţi în două, ca şi Bucovina
Multe familii de la Roşa, asemenea celei a bunicilor Stelei, Vasile şi Domnica Ursuleac, au avut acelaşi destin ca şi Bucovina, fiind împărţite în două. Cei mai mari dintre copii, care învăţau prin şcoli sau aveau serviciu, s-au refugiat în adâncul ţării, iar părinţii cu cei mici s-au lăsat în voia sorţii, rămânând acasă la suferinţe şi necaz. Ei au plătit din plin tributul pentru neputinţa de a se rupe de la glia maternă. „Trei din copiii bunicilor – mătuşile Ţinica şi Aniţuca, unchiul Mihai – au plecat. Alţi trei – Domnica (mama mea), Stela şi Aurica – au rămas la Roşa. Bunelul Vasile i-a încărcat de câteva ori în căruţă, gata să pornească din urma celor mari, dar s-a întors. Nu l-a lăsat inima să-şi părăsească averea. Avea de toate acasă, veneau vecinii să-i împrumute cu făină şi alte produse. El scria într-un caiet cine şi cât îi datorează, dar nu cred că urmărea cu aceeaşi precizie întoarcerea datoriilor. Cei trei copii refugiaţi s-au aranjat bine în România, numai că au trăit despărţiţi de părinţi, de surori. Mătuşile mele au lucrat în învăţământ (Aniţuca a fost profesoară la Sibiu), o verişoară, Domnica Ursuleac, e solistă la Opera Naţională din Bucureşti. Am verişori prin toată România. Acum, cu toate că nu există restricţii în privinţa vizitării rudelor din străinătate, ne vedem rar de tot. Ultima dată am fost cu vreo şase ani în urmă. Ne sunăm uneori cu verişoara Steluţa din Braşov”.
„Serenade” în stil românesc
Despre tatăl ei, Vasile Leonte, Stela povesteşte că provenea dintr-o familie mai sărăcuţă, trăia greu, păştea oile pe la bogătani pentru mâncare. Dar era frumos, se bucura de autoritate printre flăcăi, dar mai cu seamă de dragostea fetelor, deoarece cânta frumos la acordeon. Pe fiica mai mare dintre cele trei fete rămase la Roşa ale lui Vasile Ursuleac a cucerit-o cu vraja melodiilor sale. Un prieten care o peţea pe Domnica l-a „angajat” să-i cânte fetei sub geam. Aşa era moda pe timpuri la Roşa. Tinerii îndrăgostiţi le cântau iubitelor pe la poartă şi pe sub ferestre „serenade” în stil românesc. Astfel le scoteau din casă. Vasile s-a învoit să-i facă un serviciu prietenului Aurel, care era mai ruşinos. Dar, după câteva concerte la poarta ei, i-a căzut şi lui tronc la inimă fata frumoasă, harnică, din familie de buni gospodari. Prost ar fi fost s-o lase altcuiva, când ea îi asculta vrăjită cântările! Nu mai era mare diferenţă nici în starea lor materială. Cei bogaţi, cu hectare de pământ, cai şi vite, ajunseseră în rând cu săracii de odinioară, puterea sovietică reuşind cu mare succes să aplice principiul egalităţii între oameni, dar mai ales cel al „fraternităţii”. Băştinaşilor li s-au lăsat doar câte şase ari de grădină. Stela nu poate uita câte pierderi au suferit părinţii: „Pe lotul părinţilor mei s-au construit şapte case. Li s-a luat pământul cu de-a sila, motivându-se că «au prea mult». Mama a umblat prin judecăţi ca să obţină loc de casă pentru surorile mele”.
MARIA TOACĂ, Cernăuţi
Comentarii