Un om deplin

S-a întâmplat ca, la ultima sa prezenţă la Suceava, ca invitat al Consiliului Judeţean, să mijlocesc întâlnirea oaspetelui, celebrul regizor Mircea Drăgan, cu fostul primar al comunei Mitocu Dragomirnei, Alecsandru Tanasă, care, iată, se călătoreşte pe ultimul său drum din lumea aceasta. Mircea Drăgan voia să schimbe câteva vorbe cu „partenerul” Tanasă, primar la vremea când la Dragomirna se turna unul dintre filmele istorice ale regizorului, primar ce-l impresionase prin solicitudinea sa pe cel ce conducea „luptele” de la Dragomirna. Era nevoie de mulţi figuranţi, uneori sute, iar primarul deschidea uşile către casele gospodarilor care puteau să satisfacă cerinţele creatorului filmului. Şi era nevoie nu numai de bărbaţi-oşteni, ci şi de caii lor, de femeile şi copii lor, de vitele şi oile lor, era nevoie şi de moldoveni, şi de „turci” sau „tătari”, căci unul dintre momentele turnate era eliberarea celor luaţi de năvălitori în robie…

Dar de câte altele nu era nevoie: o vorbă bună la mănăstire, şi pentru filmări şi pentru ospeţie, ospeţie în sensul cel mai larg al cuvântului, căci era nevoie şi de loc de mas pentru actori, dar şi pentru „batalionul” tehnic aflat sub comanda regizorului Mircea Drăgan…

 Probabil că Alecsandru Tanasă rămâne în memoria obştii ca unul dintre cei mai vrednici vornici pe care aceasta i-a avut de-a lungul istoriei. Căci n-a fost doar reprezentantul gospodarilor din comună, ci şi altceva – ţăranul bucovinean care a năzuit mai mult, înnobilându-şi condiţia. Autodidact în bună măsură, el şi-a consumat energiile şi în întemeierea unui „loc memorabil” – un muzeu al unei aşezări „construite” din localităţi pe care un pârâu le-a despărţit aproape un veac şi jumătate. Ele au trăit sub stăpâniri diferite – în cele mai multe privinţe fundamental diferite – cea habsburgică şi cea moldovenească, fără a fi nevoie de alte secole însă pentru a se reacomoda unii cu alţii şi pentru a da ţării întregite eroi remarcabili; oameni cu adevărat patrioţi.

Nu şi-a făcut vilă, casa sa transformându-se firesc în muzeu.

Iar biserica din Mitocaş şi-l poate revendica drept cinstit şi vrednic ctitor, el punând umărul şi la înălţarea schitului.

A fost, în felul său, un om deplin, cum rar mai dă astăzi lumea împuţinată a satului.