S-a născut la ţară, un copil de ţărani cu suflet nobil, care a plecat din raiul părintesc, s-a pregătit o viaţă întreagă şi a crescut în purpură şi în aur, la fel ca volumele lui publicate.
Vestea morţii lui Constantin Blănaru m-a prins în durere. Îmbrăcat în costum de culoare închisă, cu pielea albă, fusese aşezat într-un sicriu de culoare deschisă, cu horbote simple, fără dantele, cu numele înscris pe crucea sa. Părea a fi un sfânt, nu numai şi nu în primul rând prin vârstă, ci prin înălţimea trăirii spirituale. Se răsfrângea deja asupra lui ceva din durerea adunată în timp. Cu ritm apăsat, un preot citea la căpătâiul lui. S-au perindat o mulţime de creştini, colegi, prieteni. Un om drag pleca la Domnul.
Era uscat ca un pustnic, după o îndelungată boală. Avea un respect evlavios pentru omul onest, pentru ţăranul român, a cărui spiritualitate sănătoasă şi pătrunzătoare a admirat-o fără rezerve şi a slujit-o ori de câte ori a avut prilejul. Era mândru de Bucovina unde a trăit, s-a implicat şi a respirat aerul curat şi tare şi istoria satelor de obârşie – tânjea după paradisul pierdut al copilăriei, acea frumuseţe acumulată prin filtrări istorice şi spirituale succesive –, un suflet aşezat temeinic şi lămurit prin răbdătoarea suferinţă şi bună însoţire cu Dumnezeu, printr-o înscriere blândă şi firească în temeiurile lumii. Avea un suflet aşezat, chipul exterior şi lăuntric era acela al părinţilor ţărani, un om de mare demnitate şi frumuseţe sentimentală, un maestru al scrisului cu bună mândrie, cu eleganţă aparte. Uneori era smerit, o smerenie care nu trecea neobservată – era de o austeritate slăvitoare, banii consumându-i pe editarea de cărţi, pentru achiziţionarea acestora din librării.
Şi-a dedicat viaţa profesiei de dascăl, scriitor, Om. Cărţile lui vorbesc despre cultură tainică, simplă şi despre un credibil rafinament spiritual şi artistic. Era un scriitor înnăscut, un fost copil de la ţară devenise o oportunitate gazetărească şi scriitoricească. Mulţi din umbră îl vorbeau de rău, oameni aparţinând lumii cârcotaşe. Şi-a câştigat repede un vădit respect în cadrul breslei, chiar şi din partea celor care nu-i împărtăşeau viziunea didactică. Era un inspector şcolar ales, performant. Scrierile sale erau ca un abur, de o transparenţă totală. Un văl, scrieri cu miros de măr şi izvor de munte în evaporare. Suferea ori de câte ori i se părea că aşa-zişii prieteni, colegi, abdicau de la o dedicare totală pentru cauza lor inefabilă şi nemenită. A ştiut să vadă importanţa modernizării învăţământului. A fost un scriitor împlinit. Avea dorinţa interioară de a consuma tot combustibilul ce îl avea. Era dascălul neobosit, glumea zâmbind cu duioşie, o prezenţă activă, extrem de benefică în peisajul învăţământului sucevean. Suferea pentru neglijenţa multor colegi, făcea observaţii directe, destul de aspre, în legătură cu scăderile şi pentru corectarea cât mai grabnică a minusurilor.
Un om aşezat. Un om generos. Dăruia şi mai ales dona. Era un om pitoresc, original, cu aer tare, un om elegant, eleganţă construită cu modestie, care a plecat prea devreme. A fost legat în timpul liber de masa de lucru. A scris foarte multe articole, materiale metodice, referate, cărţi, a organizat mese rotunde, simpozioane, dezbateri metodice, analize. Dintre volumele publicate citez: „La lumina zilei”, microroman; „Vasile Andrei, proză, eseuri, interviuri, antologie preferată”; „Ucenicul vinului”; „Liantul povestirii”; „Vertij prin memorie”; „Despre autori şi cărţi”; „În caroiaj”; „Însemnări despre autori şi cărţi”(1,2) etc.
O fiinţă dedicată studiului, fost profesor la Ipoteşti (1964-1968), redactor la ziarul „Zori noi” (1968-1970), metodist la Consiliul Judeţean Suceava (1970-1973), inspector şcolar la IŞJ Suceava (1976-1983) şi (1990-2003). A colaborat la „Convorbiri literare”, „Dacia literară”, „Revista română”, „Dulcea Bucovină”, „Gazeta învăţământului”, „Tribuna şcolii”, „Crai nou”, „Cronica”, „Dor de dor” etc.
Trecea adesea pe la redacţia ziarului „Crai nou” şi îi plăcea să poarte discuţii cu redactorul-şef al ziarului „Crai nou”, L.D. Clement, şi cu directorul Dumitru Teodorescu, amintindu-şi de timpul cât a fost redactor la ziarul „Zori noi”.
Dacă ar fi trăit, astăzi şi-ar fi sărbătorit ziua aniversară de 77 de ani. Am fi ascultat iarăşi vorba lui onestă, plăcută şi corectă. Un gând plin de pioşenie şi o rugăciune sacră celui care a fost şi a rămas în memoria colegilor care l-au iubit. Rămâne cu certitudine un fost coleg respectat şi îndrăgit. O curată şi creştinească rostire: „Fie-i ţărâna uşoară!”
Comentarii