Chiar dacă roşul de pe steagul clubului semnifica la vremea creării lui, a clubului, roşul comunist, Dinamo şi-a păstrat culorile de pe tricouri şi după căderea comunismului, gândind, firesc, că tradiţia transcende semnificaţii iniţiale şi transmite viitorimii doar poveştile frumoase din istoria celebrei formaţii fotbalistice. Cu atât mai puţin poate fi vorba de a se fi renunţat, după Revoluţie, la roşul de pe drapelul naţional, semnificaţia sa neputând fi confiscată de „roşii” aduşi cândva de ruşi la putere.
Dar roşul nu mai este astăzi, oricât de viu şi strălucitor, o culoare trimiţând la culoarea sângelui vărsat pentru patrie, ci şi la cea a sângelui curs în temniţele comunismului, în pădurile în care erau hăituiţi anticomuniştii, ba chiar în satele în care gospodarii, ţărani harnici şi muncitori adică, se îndârjeau să se opună colectivizării, plătind cu viaţa. Până la urmă semnificaţia risipirii lichidului vital pentru viaţă în tranşee sau în închisoare are aceeaşi semnificaţie: jertfa.
S-a impus însă după Revoluţie o conotaţie specială pentru roşu. În accepţia unora el nu defineşte însă nostalgicul, pe cel care regretă vremurile tocmai lichidate(?) de acel decembrie 1989. Defineşte clar individul care activează acea semnificaţie în lupta politică de astăzi, individ înţeles ca neocomunist, antidemocrat, filorus. Existenţa lui înfioară talibanii politicii de dreapta, care-l consideră cel mai grav pericol pentru democraţie, anatemizându-l cu o energie fără egal.
Aşadar, ce-o mai fi semnificând oare astăzi roşul? Este la fel de greu de aflat, precum dificilă este încercarea de a pricepe ce a dorit să semnifice culoarea gecii pe care preşedintele ţării a îmbrăcat-o la manifestaţia clar… „antiroşie” de la Bucureşti.
Comentarii