Despre mirosul sărăciei

Vecina mea, doamna Adela, e ca un magnet pentru necăjiţi. Îi simt probabil sufletul generos de la depărtare şi se strofocă până sus, aici, la noi, să le dea una-alta. Nu alege, le dă tuturor din ce are şi, bănuiesc, uneori şi din ce nu are, face ea cumva să nu plece sărmanul cu mâna goală de la uşa domniei-sale. Mi-am făcut, de-o vreme, un obicei să mă uit pe vizor, atunci când deschide unor figuri care îmi inspiră mai puţină siguranţă. Eu sunt mai neîncrezătoare şi-i şi port de grijă, să nu facă vreunul vreo nefăcută, profitând de omul bun care i-a deschis uşa. La ea venise şi necăjita mea, m-a găsit pe casa scării. A venit pe neaşteptate şi i-am dat drumul în casă, mi se părea că nu e frumos s-o ţin în picioare la uşă la anii ei şi-am început a scormoni după haine prin dulapuri.

Uneori sărăcia miroase a demnitate, a suflet curat, a ochi luminoşi şi a priviri limpezi, îngereşti. Alteori, necazul o umple de urât, de „mirosuri” greu de suportat şi de înţeles pentru nasuri şi minţi sensibile.

Miroase a şiretenie: „Da’ ghetele alea le mai porţi?” „Tocmai mi le-a cumpărat feciorul meu, ţin la ele, nu pot să-ţi dau aşa ceva, îs noi”. „Cizmele alea nu cred că le dai…”. „Nu le dau, că n-am mâncat o lună, anul trecut, ca să mi le pot cumpăra”. Nu înţelege gluma, dar pricepe refuzul.

Miroase a obrăznicie: „Tu, fată, câte ai şi tu pe aicea… Prea multe, ce-ţi trebuie atâtea?!” Tac, sunt de acord cu ea, mai puţin cu tonul folosit.

Miroase a vorbe mieroase: „Săru’ mana, doamnă, tare bună mai eşti, ţi-ai făcut pomană mare cu mine!” Tac şi acum, nu ştiu să reacţionez în astfel de situaţii.

Miroase a naivitate, ca să nu scriu un cuvânt mai dur: „Am casa plină de haine, nu mai ştiu ce sa fac cu ele…”. Atunci, de ce îţi mai trebuie altele?” „Ei, le mai dau şi eu la vecini, la alţii mai necăjiţi”. Mă înfurii, dar mai tac o dată, căci mă pretind înţeleaptă.

Am condus-o la uşă şi mi-am privit apoi în oglindă faţa vinovată. Cu o mână am dat şi cu mintea am judecat, păcătoasa de mine. Am frecat de câteva ori cana în care îi pusesem cafea şi am deschis larg geamurile, să se facă curent; mirosul sărăciei îmi umpluse casa, îl simţeam prin toate ungherele şi m-a luat aşa, o frică că s-ar putea să-i placă în casa mea.

Nu de sărăcie mi-e frică, ci de şiretenie, obrăznicie, vorbe cu miez otrăvit, dar unse cu miere. Din păcate, nu voi fi niciodată ca doamna Adela.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: