Tata m-a vrut artistă. A identificat unde-şi aveau domiciliul, în Suceava, muzele ce patronează artele şi mi-a făcut vânt înăuntru. Bănuiesc că nu s-a rugat suficient Preabunului să-i dea odraslei sale şi talent, dar un noroc tot am avut, o dată pătrunsă pe tărâmul fermecat, pe atunci Şcoala de muzică şi arte plastice: profesori minunaţi.
Dintr-un împrumut la CAR, tata mi-a cumpărat pianină cu placă de bronz, pe care a urcat-o cu eforturi supraomeneşti pană la etajul patru şi mi-a plasat-o în cameră. Asta, ca să aibă fata lui la îndemână instrumentul care urma s-o facă celebră, spera el. Studiam, de ruşinea doamnei de pian, nu mă dădea talentul afară din casă. Coborâtă din filme era doamna Ştefania Şerban, prima mea profesoară, credeţi-mă. Pe lângă faptul că era o frumoasă, era, întâi de toate, distinsă, regală. Mirosea înnebunitor şi n-am să uit niciodată mâna ei de-o nobleţe copleşitoare, cu pistrui, pe inelarul căreia se afla un inel împodobit cu pietricele roz, dispuse în formă de potcoavă. Ştiu doar că atunci când m-am aşezat prima dată pe scaun, în faţa pianului, alături de domnia sa, nu am leşinat doar pentru că m-am ţinut tare.
Am studiat, mai târziu, şi de dragul minunatelor doamne Lipovanu şi Grozavu, mai mult pentru că nu doream să le supăr, îmi dădeam seama că nu pianina mă va ajuta să devin celebră, cum şi-ar fi dorit tata. Nu mulţi dintre colegii mei au urmat cariere artistice, s-au ales singuri cei ce au păşit pe drumul greu accesibil nechemaţilor. Profesoară în şcoala unde a pus mâna, cred, pe vioara întâiaşi dată, oare se simte altfel decât minunat fosta mea colegă, Cristina Ungureanu? Iar soţul său, Florin, coleg fiindu-i, acum, la fel cum, altădată, camarad cu doi ani mai mare i-a fost, o fi păşind el altfel decât mândru în cancelaria spre care eu de-abia aveam cândva curaj să privesc?
Am luat şi decizii mai puţin inspirate în viaţă şi astfel am vândut pianina. Dar degetele mele încă se mişcă, inconştient, pe claviatura imaginară când aud o melodie, ochii mei încă se aşază familiar peste notele muzicale şi urechea mea recunoaşte muzica adevărată. Nu am devenit artistă pentru că nu mi-au suflat muzele peste ceafă la naştere şi am înţeles că trebuie să fii excepţional ca să-ţi dea vreuna dintre ele patalama că i-ai fost vrednic învăţăcel, dar am fost în „atelierul” unde se desăvârşesc artiştii şi am respirat aerul înnobilat de ei. Asta mi-a ţinut de bine şi de frumos în acei ani şi în următorii, viaţa mea a căpătat valoare şi datorită lor.
Mulţumesc, tata.
Comentarii