Dincolo de tipare, sălbatice flori

Nu puţini au fost cei care nu s-au putut acomodat cu ideea că un Bob Dylan, acceptat ca baladist de faimă mondială, poate fi şi premiant Nobel pentru literatură. Probabil pentru că în diverse tipare individuale, iar de aici şi colective, scriitorul (autentic!) trebuie să fie neapărat cumva. Dacă în Antichitate era normal ca versul să fie însoţit de cântec (dacă nu va fi fost el însuşi cântec), poate că, ştiu eu?, în Postmodernitate textul trebuie să fie emanaţia unui ins – pe jumătate grav, pe jumătate caustic şi chiar batjocoritor – pus ţaca-paca pe taste în faţa ecranului generând un halou de pictures elements (pixeli!), apoi autor de succes, inclusiv cu stare, vector civil-comunitar (când la gazete ne scrie după plac) şi chiar politic (fireşte, când e să fie cu „de-ai noştri”). Cu o astfel de conjuncturală predoslovie nu anunţ că a mai dispărut un cântăreţ ştiut, ci că odată cu el s-a dus şi un scriitor în genere mai puţin cunoscut, deşi la noi i s-au tradus două romane. Dar, ca şi în alte cazuri, romancierul a fost mai întâi (iar pe urmă totodată) şi poet, deoarece Leonard Cohen a debutat cu primul volum de versuri la 22 de ani, iar de la următoarele chiar a avut cititori care l-au cumpărat! „Vine printr-o gaură din văzduh,/ din nopţile-acele trăite-n Piaţa Tianmen./ Simt că vine,/ deşi nu-i reală precis/ ori fiind ea reală,/ acolo încă este vis./ Din războaiele împotriva răzvrătirilor/ dinspre sirenele ce urlă noapte şi zi/ (…) În SUA democraţia vine şi va veni// (…) // Sentimental sunt, dacă-nţelegi ce vreau să zic/ Îmi place ţara mea, însă locului nu pot rămâne/ Nu-s nici la stânga şi nici la dreapta/ Atât că-n seara asta-s acasă/ rătăcit în faţa televizorului ce nu transmite speranţe./ Dar încăpăţânat precum acei saci de gunoi/ Pe care Timpul nu-i poate mânca./ Deşi-s nevrut, tot strâng în mâini acest buchet de flori sălbatice:/ Democraţia vine şi va veni în SUA” („Democracy”, fragment tălmăcit de L.D.C.) scria şi cânta Leonard Cohen în 1992.